Peisaje arheocline Orologiile amenin

Peisaje arheocline
Orologiile amenin??rilor asupra patrimoniului preistoric
Marius Sidoriuc
Celor care s-au mutat definitiv în memorie,
celor al c?ror dor de Dumnezeu m-a inspirat,
celor c?rora le reascult cu drag vocea,
celor ce va fi s? fie s? îi aud.

F?r? ei lumea nu ar dobândi un sens.

This work was supported by a grant of the Romanian National Authority for Scientific Research and Innovation, CCCDI-UEFISCDI, project number 17/2016, within PNCDI III.

Cuprins
Partea I
Un patrimoniu, mai multe memorii…………………………………………………….……..…..3
Ceasurile amenin??rilor. Microtimpurile…………………..…………………………….…………8
Amenin??rile, (re)surse ale valorilor ………………………..…………………………….…..…16
Socioarheologia patrimoniului…………………………………………………………….……..21
Atractorii prea pu?in stranii………………………………………………………………………29
Ru?inea în ?tiin?ele sociale………………………………………………………………….……34
Topologia amenin??rilor…………………………………………………………………….……38
Frumuse?ea cinetic? a preistoriei…………………………………………………………………41
Anatomie. Alarmism cultural…………………………………………………………………….43
E?antioane reprezentative………………………………………………………………………..46
Ierarhii, dispari?ii, stereotipii…………………………………………………………………..…48
Jocurile patrimoniului……………………………………………………………………………52
Locurile patrimoniului. ??ranii ?i elitele…………………………………………………………54
Public ?i mase. Agricultura………………………………………………………………………60
A distruge/a salva ? memoria topologic?………………………………………………………..64
Nara?iunile ?tiin?ifice. Absen?a oamenilor………………………………………………………57
Peisaj arheoclin. Gr?dinile arheologice………………………………………………………….63
Frumuse?ea fragmentelor………………………………………………………………………..70
Venus. Henotipuri. Freak shows…………………………………………………………….…..80
Nara?iunea decorporalizat?. Libertate imaginativ?………………………………………………84
Ecologie cultural?………………………………………………………………………………..91
Subliminalul. Amenin?area ?i memoria cultural?………………………………………………..94
Încorporarea în secol…………………………………………………………………………….96
Controlul ?tiin?ific. Militarism institu?ional…………………………………………………….100
Comunit??ile completitudinii simbolice. Valoarea vie?ii……………………………………….114
Epilog ………………………………………………………………………………………….127Partea II
C?l?torii epighetice ………………………………………………………………………….

Boto?ani
A) Micro Todireni – R?useni………………………………………………………………….

B) Micro Tru?e?ti – Drâslea – Buh?ceni………………………………………………………..

C) Micro Dr?gu?eni………………………………………………………………………….

D) Micro Corl?teni – Vl?deni…………………………………………………………………
Suceava
A) Micro Topile – Criste?ti – Dr?gu?eni…………………………………………………………
B) Micro Preute?ti – Dolhe?tii Mari……………………………………………………………
Gr?dinile s?rii…………………………………………………………………………………
Piatra Neam?
A) Micro Lunca – Oglinzi – ?olici………………………………………………………………
B) Micro Petricani – Târpe?ti……………………………………………………………….

C) Micro Izvoare – Piatra-?oimuluiu – Traian – Costi?a…………………………………..

Bac?u
1 A?ezarea “Dealul Ghindarul” (fost sat Rus?ie?ti), comuna Poduri…………………………
2 A?ezarea “Podei” (fost sat Tise?ti), ora? Târgu Ocna………………………………………..

Ia?i
A) Micro Coste?ti – Giurge?ti – B?iceni – Cotnari – Târgu Frumos………………………………..

B) Micro Filia?i – Hodora – Erbiceni…………………………………………………………
C) Micro G?ne?ti – Fedele?eni – H?b??e?ti………………………………………………….

D) Crive?ti – Hele?teni – Ruginoasa…………………………………………………………..

E) Micro Holm – Hoise?ti – Dume?ti – Doro?cani……………………………………………….

F) Micro Scânteia – T?cuta…………………………………………………………………….

G) Alte a?ez?ri…………………………………………………………………………………
Un patrimoniu, mai multe memorii
Exist? un spirit ascetic fa?? de care ?tiin?ele sociale s-au îndep?rtat. Dup? ce au capitalizat o anumit? cantitate de bog??ie conceptual?, acestea au reu?it s? o transforme în satisfac?ie a câ?tigului, prestigiului personal sau de grup, ca ultime moduri de diferen?iere a cunoa?terii. Pe termen lung, este s?r?cit? cunoa?terea, formalizat? în jargoane tot mai aride, ?i politizeaz? adoptarea paradigmelor la mod?, în detrimentul voca?iei, vocii libere sau a neteatraliz?rii gestului ce înso?e?te reflec?iile neangajate. Etica ascetic? este c?l?uzit? de datoria de a înmul?i bunurile culturale, pe modelul pildei talan?ilor ?i, continua Weber, a fost îndreptat? “împotriva utiliz?rii nera?ionale a bunurilor” (Max Weber, Etica protestant?, 2007: 180-181). În definitiv, dac? vom continua paralela cu spiritul ascetic, datoria de a stimula cunoa?terea exclude posesia de tip feudal asupra acesteia, ?i de a diminua tendin?a spre l?comie sau domina?ie exclusiv? a autorului – institu?ie, stat, organiza?ie, lider carismatic. Prin datorie, spiritul ascetic reflect? voca?ia universal?, nu o activitate aproape complet orientat? ?i format? de situarea într-un câmp ?tiin?ific ?i aderen?a oarb? la valorile locale, particulare ale acestuia. Cu certitudine, noua problem? în ?tiin?ele sociale nu este volumul de cuno?tin?e, ci producerea lor mercantil?, în sensul de a asigura vizibilitatea fa?? de concuren?a din câmpul de idei.
Am avut nevoie de aceast? introducere pentru a distinge anumite diferen?e ale semnifica?iei patrimoniului ?i a ceea ce este numit “bunuri de patrimoniu”, majoritar localizate simbolic ?i produse cultural (prin muzeu) în spa?iul urban, astfel încât el a devenit echivalent cu urbanitatea, modernul, civiliza?ia. În acela?i timp, sursa patrimoniului nu este exclusiv urban?. Din numeroasele domenii ?i subdomenii ale patrimoniului am delimitat pentru scopul propus în aceast? privire socioarheologic? asupra amenin??rilor fa?? de patrimoniu acea parte a patrimoniului constituit din artefactele culturii neolitice Cucuteni-Tripolie ?i o categorie special?, siturile acestor a?ez?ri, pe care le-am considerat peisaje ale unor poten?iale gr?dini arheologice, pentru a le putea în?elege sensul cultural universal în cadrul comunit??ilor actuale.
Nu pot numi ca apar?inând de patrimoniu, f?r? rezerve, siturile arheologice preistorice – a?ez?rile comunit??ilor cucuteniene (unde au fost înregistrate, nu de pu?ine ori, ?i urme ale unor locuiri ce apar?in altor culturi arheologice neolitice, mai vechi – Star?evo-Cri? sau Precucuteni –sau ulterioare). Cu excep?ia unui num?r restrâns de situri arheologice considerate (pân? la câteva zeci), celelalte situri cucuteniene nu fac obiectul nici unei practici propriu-zis muzeale, culturale, turistice. Ele sunt protejate de lege, care le ofer? un statut de bunuri na?ionale ?i un altul de obiecte ?tiin?ifice, de studiu ?i de îmbog??ire a patrimoniului mobil din muzee. Dar peisajele ca atare, locurile siturilor arheologice cucuteniene nu fac obiectul unei îngrijiri, aten?ii speciale nici din partea comunit??ii. Carcase golite, corpuri abandonate: dup? s?p?turile arheologice de salvare, terenul este considerat “eliberat de sarcin? arheologic?” ?i oferit noilor utiliz?ri. Din nefericie, el este ?ters din memorie ?i, implicit, din listele monumentelor istorice f?r? ca aceast? practic? îngrijor?toare s? fie deplin con?tientizat?. Îngrijorarea este cu atât mai acut? cu cât epoca actual? încurajeaz? externalizarea memoriei, ba chiar ?i a reflexiei, astfel încât cei care preiau aceste sarcini primesc ?i puterea discursiv? a unor depozitari ?i formatori de cultur? (?i considera?i în memoria discursiv? pe m?sura nivelului de accent pus pe prefixul noilor func?ii sociale: speciali?tii, exper?ii, cunosc?torii).
În cazul locurilor unde siturile arheologice nu au fost cercetate sistematic, ci doar prin periegheze, acestea figureaz? în listele obiectelor/monumentelor de patrimoniu, dar m?surile se rezum? la acest nivel legislativ ?i discursiv, întrerupt, ocazional, de “accidente nepl?cute” datorate unor lucr?ri locale, cu care prilej este afectat situl. Dar cine cunoa?te ce este situl arheologic? Din concept al speciali?tilor ?i limbajelor specifice, cum este trasferat, convertit în limbajul natural ?i al experien?ei vii? Vizual, nu este nici un fel de monument: un teren oarecare pe care, uneori, se pot observa fragmente ceramice sau buc??i de lut ars, un fel de pl?ci groase de lut care, odinioar? fomau platforma unora din locuin?ele cucuteniene. De multe ori, chiar s?p?turile arheologice organizate dup? toate standardele impuse de legislatie nu trateaz? în mod deosebit terenul: r?mân urmele sale an?urilor ?i atâtea alte amprente ale acestei disec?ii ?tiin?ifice care preia con?inutul ?i las? un teren aproape viran. Dintre numeroasele platforme din lut ars folosit la locuin?e, dintre num?rul mare de vetre descoperite într-o a?ezare, în diverese forme distruse din trecut, câte sunt recuperate, ca atare, precum sunt preluate fragmentele ceramice sau cele de silex, ?i expuse muzeal? R?spunsul este nelini?titor: câteva, pentru a oferi o anumit? imagine ?i reprezentativitate documentar?. Din aceste motive, re?inerea fa?? de defini?ia ?tiin?ific? sau legislativ? a conceptului de sit arheologic- monument istoric, cred, este legitim?. Am încercat s? analizez situl dintr-o perspectiv? a peisajului arheoclin, pe care l-am în?eles în diacronia ocupat? în timp, dar ?i în leg?tur? cu comunit??ile actuale, într-o dinamic? neliniar?. Am tratat dinamica neliniar? pentru a respinge tendin?a accept?rii sitului ca un loc al stabilit??ii statice. În favoarea dinamicii neliniare, solu?ie la amenin?area dat? de perceperea ?i impunerea de stare static? ideal? asupra patrimoniului, pot fi invocate nu doar valorile universale (în?elegerea evolu?iei umane, în acest caz neolitic?), ci ?i cele care arat? c? este mai u?or s? fie încurajate anumite preferin?e spre practici comunitare. Scopul este de a le crea un bazin de stabilitate cultural? dinamic?, ?i nu de a le coco?a pe un vârf presupus al stabilit??ii ideale de unde, influen?at? de orice mic? eroare uman?, este transformat întregul sistem într-o pr?bu?ire cultural?, percepere decadent? sau chiar ciudat? îmboln?vire a culturii. Un imperiu care cade nu mai poate fi salvat, dar acest truism este neobservabil atunci când orice gest uman care nu corespunde readucerii sistemului cultural la starea ideal? este interpretat ca eroare, gre?eal? sau, într-un ansamblu conceptual extins, ca subculturi care sparg tradi?ia. Eviden?a instabilit??ii neliniare în cultur? nu este atât de vizibil? instan?elor produc?toare de discurs, dornice s? închid? lumea în concepte – s? î?i reg?seasc? propria minte în orice con?tiin?? despre natur?; dar cu siguran?? acestea vor fi sfâr?i ca neîn?elese limbi ale neîn?elegerii universale ale în?elesului.

Este important ca practicile patrimoniale, memoriale, culturale ale comunit??ilor s? nu fie monopolizate de instan?e discursive: este o iluzie a completitudinii simbolice a lumii care î?i face din timp unitatea solidarit??ii în fa?a mor?ii ?i ofer? asigur?ri false ?i exhib? amenin??ri de aceea?i natur?, c? nu este nimic în afara culturii umane, nici m?car golul – antropocentrism cultural în care cultura este sistemul pus mai presus de fiin??, fie om, animal sau alt? vie?uitoare ?i mediile lor.

De un statut deosebit nu se bucur? nici majoritatea siturilor arheologice c?rora legea le-a conferit un statut special, de bun al patrimoniului de importan?? na?ional? ?i universal? (categoria A): un astfel de sit, “Dâmbul Morii” de la B?iceni, este un loc oarecare pe care un turist, un manager cultural sau un simplu om pasionat de în?elegerea lumii îl poate repera cu ajutorul memoriei locale (uneori cu greu) ?i constata c? este o oarecare parcel? agricol?. Simbolic, apare imediat îndoiala, scepticismul, sintetizate prin întrebarea: ce vedem aici, în fa?a noastr?, ce leg?tur? are cu ceea ce am citit? Se pare c? memoria cultural? – lectura – nu este confirmat? de privire – experien?a vie a personelor – cu textualizarea trecutului umanit??ii ?i cu forma sa dat? de institu?ionalizarea sub conceptul de patrimoniu na?ional/universal.

Mii ?i mii de locuri din zone geografice ?i etnice actuale, acela?i num?r cople?itor de artefacte-locuri din preistorie, ale unor culturi arheologice diferite, î?i g?sesc un loc simbolic comun, urban, în patrimoniul institu?ionalizat. Locuri: pot fi, oare, restrânse obiectele, artefactele vechi de milenii, la materialitatea lor, f?r? r?d?cini, sau, nu cumva, ele sunt obiect-loc, o dinamic? neliniar? ce le portretizeaz? prezen?a pân? în acest timp istoric ?i c?ruia, în func?ie de conceptele dominante ale culturii, îi vor supravie?ui în moduri specifice? Demersul critic firesc asupra institu?ionaliz?rii nu poate eluda o valoare pozitiv? a unific?rii locurilor purt?toare de patrimoniu. Totodat?, apar fenomene noi, ultracentralizarea ?i monopolizarea urban? a patrimoniului. Nu este lipsit? de semnifica?ie socioarheologic? ?i produc?ia textelor ?tiin?ifice care monopolizeaz? discursurile despre patrimoniu.
Dispus sub protec?ia luminii muzeului ?i a institu?iilor culturale, patrimoniul arheologic este livrat discursiv prin texte, cercet?ri, articole de ziar, dar las? departe – fizic ?i conceptual – locurile de unde este însumat patrimoniul, a?ez?rile ?i peisajele ce le cuprind de unde sunt preluate artefactele, considerate bunuri patrimoniale.
Într-un portret al amenin??rilor asupra patrimoniului men?ionat este necesar? nu doar statistica ce modeleaz? percep?ia social? a raportului ?i distribu?iei urban-rural a monumentelor. Un rol la fel de important îl au ?i observa?iile ce dezv?luie dinamica pe orizontal? a patrimoniului. Câteva ?coli gimnaziale, licee, chiar biserici au reu?it s? formeze micro-muzee ?i colec?ii arheologice rurale, dintr-un “fond arheologic” constituit din descoperirile artefactelor de pe terenurile din vecin?tate. Dar aceste colec?ii sunt, ?i în acest stadiu, reprezent?ri ale formelor institu?ionale, nu expresii ale comunit??ilor care s? poat?, la modul real, gestiona, promova, conserva patrimoniul provenit din perioade istorice care nu au leg?tur? cu memoria lor, istoria lor, trecutul lor. Aceast? posibilitate le-ar face purt?toare ?i responsabile pentru universalitate izvoarelor patrimoniului ?i pentru propria percep?ie fa?? de universal, pe care se angajeaz? s?-l protejeze. Din acest motiv, chiar ?i termenii “bun cultural” sau “bunuri muzeale” exprim? ambiguitatea concep?iei fa?? de artefacte – tratate ca vestigii sau m?rturii ale istoriei umane universale – sau considerate obiecte ale cercet?rii ?tiin?ifice ?i, în special, ca valori ce formez? categoria prestigiului unei comunit??i sau institu?ii sau, mai general, na?ionale: a?a-zisele bunuri na?ionale. În aceast? propunere de în?elegere a amenin??rilor asupra patrimoniului am folosit ace?ti termeni – “bunuri” muzeale, patrimoniale – dar ei ne arat? nu obiectele la care se face referire, ci institu?iile care le ofer? uzan?ele lingvistice (?i semantice) ?i, astfel, de sens. L-a? fi preferat pe cel universal s? prevaleze în fiecare din practicile curente, dar aceasta mi-ar fi oferit prilejul s? constat pu?ine ?i neînsemnate amenin??ri asupra patrimoniului, ceea ce observa?iile au infirmat.

Ora?ele par a avea multe intr?ri, dar pu?ine noduri culturale de ie?ire fa?? de rural: patrimoniul are preponderent o circula?ie unidirec?ional? sat-ora? (unde “devine” propriu-zis patrimoniu) iar expozi?iile muzeale sunt aproape complet puse într-un atractor urban. Din perspectiva folosit? voi încerca s? indic utilizatea adopt?rii teoriei jocurilor din sociologie, sub forma re?elelor topologice ale cercet?rii, producerii ?i transmiterii ideilor, pentru promovarea noilor teorii sau a rescrierii/?tergerii arhivelor- fenomen ce a avut impact în culturile post-comuniste. Un cercet?tor sau o institu?ie de cercetare pot fi ghidate de diverse valori – prestigiu, excelen??, elitism – în raport cu sine sau cu competitori din alte locuri. Izola?ionismul nu este dezirabil juc?torilor din ?tiin?ele sociale. Aceste alte locuri nu sunt niciodat? locuri stabile în percep?ia lor axiologic?: un grup de cercetare poate colabora sau poate fi influen?at mai bine de un alt grup foarte îndep?rtat geografic, de obicei nelegat lingvistic, separat na?ional, dar apropiat ca viziune (uneori aceasta este mai intens? decât simpla apartenen?? la un grup social definit de categorii rigide: na?iune, specializare, central-regional). Consider c? ?i teoriile sau viziunile adoptate urmeaz? un pattern de re?ea topologic?.

Observa?iile de teren mi-au oferit posibilitatea s? observ direct anumite discrepan?e, preluate tacit în literatura de specialitate: ponderea urban? a muzeului ?i locurile de unde provin artefactele (m? refer strict la artefactele atribuite culturilor arheologice din neolitic, în mod special culturii Cucuteni-Tripolie). Critica na?ionalismului este interpretat? ca negare a identit??ii na?ionale, a trecutului sau a valorii institu?iilor; este o atitudine ce impune unidimensionalitatea interpret?rii deoarece grupuri concurente vor transforma critica na?ionalismului (un fenomen dezirabil pentru cunoa?tere) într-un avantaj propriu pentru a întemeia segrega?ionismul. Patrimoniul este format ?i valorizat în func?ie de viziunea asupra semnifica?iilor termenului de na?iune, regiune, local, central, a?a cum este influen?at de noile surse ale patrimoniului: de la discurile de vinil ?i televizoarele alb-negru, tramvaie electrice ?i garderoba vintage, la uneltele moderne precum soft-urile de pe sisteme de calcul, toate la fel de îndrept??ite s? constituie muzee specifice.
Practicile actuale ale arheologiei au loc sub protec?ia ?i autoritatea exclusivist? a legilor adoptate: pe termen lung, pot fi, abandonate, pe acelea?i principii ce le-au ghidat apari?ia ?i istoria. Noi memorii sociale ale unor comunit??i cu noi patrimonii concureaz? cu patrimoniile excavate, cercetate ?i expuse în muzee din ceea ce s-a numit atât de restrictiv cultur? arheologic?. Culturile arheologice sunt supuse presiunii de patrimonializare ?i valoarea curent? a altor culturi, mai vechi sau mai noi, iar un management monopolist le diminueaz? puterea integrativ? în diversitatea memoriilor.

Timpul modern este mare produc?tor nu doar de obsolescen?e, ci ?i de patrimonii ce vor fi pretinse de memorii sociale specifice. Excesele legislative, f?r? o apropiere real? a publicului, îl dep?rteaz? simbolic, uneori ireversibil: un cu?it de silex expus anost într-o vitrin? frumos luminat? în muzeu nu va putea exprima un sentiment mai uman fa?? de un soft ce proiecteaz? ?i poate coordona întreg lan?ul productiv al unui scaun, de pild?. Un muzeu al limbajelor de programare este un muzeu al uneltelor moderne, ceea ce nu înseamn? c? dezvoltarea ciocanului s-a oprit în neolitic. Totodat?, privirea nu se poate fi limitat? de rigorile ?tiin?ifice ale epocii, prin care s? vad? ?iruri de culturi arheologice succedându-se pe întreg cuprinsul geografic al Europei ?i “culminând”, în anumite timpuri preistorice, cu mari culturi arheologice, precum cele ce au dat arta rupestr?. Evolu?ia viului nu începe ?i nu se sfâr?e?te cu urmele omului, astfel încât o evaluare a patrimoniului va lua alte repere, în care un oarecare bioclast va fi la fel de important ca un fragment ce are o amprent? uman?; ast?zi bioclastele pot fi înc? întâlnire într-o banal? carier? de piatr? sau pe un oarecare deal, vechi bazin al unei m?ri de mii de milenii, f?r? a avea importan?? pentru public.
O sociologie, sau mai exact socioarheologie a patrimoniului, ne arat? c? omul nu poate s? priveasc? pentru prea mult timp prin desi?uri ?i tufi?uri conceptuale de “valoare actual?”, f?r? a intra în vastul teritoriu al viului ce se întinde în trecut, a?a cum a f?cut în cazul astronomiei (înc? monopolizat? ?tiin?ific de privirea tehnic? ?i institu?ional? a marilor centre de cercetare).
O teorie înainteaz? printr-un conglomerat de etichet?ri teoretice pe care nu le-a urm?rit ?i nici nu le-a avut în vedere. Situa?ia este asem?n?toare cu datele de care dispun partenerii din teoria jocurilor: o teorie lansat? sau o metod? va fi imediat perceput? în moduri nea?teptate, iar unele dintre acestea pot avea consecin?e nefaste, neputând fi manageriate cu o nou? strategie de joc- o l?murire a “ceea ce a dorit s? fie spus, de fapt”. Pe scurt, orice este expus este susceptibil unei interpret?ri nea?teptate (dar este de a?teptat s? fie a?a datorit? cercet?torilor care au adoptat, f?r? rezerv?, o anumit? viziune teoretic?), astfel formându-se un conflict, miz?, nu joc între texte. Inumane rescrieri ale memoriei unei ?tiin?e apar atunci când aceasta, sub deviza adev?rului unic, de grup, dar valorizat absolut, ?terge propria arhiv?. Pierderea este dubl?: distrugerea arhivei originale ?i apari?ia de hibrizi textuali – la limita între un text nou ?i rescrierea, prin ?tergere dirijat?, a celui din vechea topic? ?i semnifica?ie adoptat?. Ceea ce m? intereseaz? pentru a evalua amenin??rile asupra patrimoniului, apar conflictele ideologice ce aduc dezonorare ?i excludere simbolic? prin analizarea def?im?toare, în texte “?tiin?ifice” publice, sub legitimitatea unei teorii mai bune (ca ?i cum ar fi unica solu?ie). Cee ce nu face fals? noua teorie, de multe ori mai bun?, dar face condamnabil? forma prin care este aplicat?. Acestea sunt cazurile în care juc?torii adopt? o miz? de felul “totul sau nimic”. În lipsa unei medieri sociale – o socioarheologie ce poate utiliza tiparele re?elelor topologice în producerea textelor ?tiin?ifice ?i a efectelor imediate asupra patrimoniului – este achizi?ionat un parteneriat conflictual politic, un loc al egoismmului individualit??ilor ?i personalit??ilor care pretind culte specifice, idolatrii iluminate. Eroii de r?zboi nu pot substitui pe cei ai p?cii: eroii de pace apar mai dificil în istorie ?i aceasta este de în?eles. Mai teribil? este pacea decât un r?zboi clar divizat în doi poli; abia în pace se testeaz? adev?ratele prietenii sau idei adoptate. În r?zboi solidaritatea este declan?at? ad-hoc de inamicul ce determin? (f?r? voie) oamenii s? se uneasc? ?i produce urm?toarea r?sturnare axiologic?: starea de pace este un r?zboi cumplit, în timp ce starea de r?zboi permite spiritelor, altminteri beligerante, s? solidarizeze.

Infla?ia conceptelor generate de ascensiunea na?ionalismului a condus la o situa?ie dificil? a managementului patrimoniului; asimilarea preistoriei ca “bazin” de formare a actualelor culturi na?ionale are efecte distructive pe termen lung. Singura strategie de joc mai puternic? este cea a unui universalism, profund uman ?i eliberat de apartenen?a la specie sau la puterea a doua a speciei – cultura: preistoria ?i-ar putea câ?tiga autonomia ?i, în paralel, paleoliticul, neoliticul vor fi eliberate la rândul lor de viziunea sc?rilor temporale geologice, când gesturile – ale ?lefuirii unui vas pentru cereale – apar de durata mileniilor. Timpul va fi coborât la sc?ri umane pentru a descrie mobilitatea popula?iilor paleolitice ?i neolitice, unit??i temporale suprarealiste pentru a vedea oameni în aceste epoci. Dar f?r? a prevedea ce poten?iale daune culturale ?i mai mari ar avea aceast? viziune, onestitatea ?tiin?ific? nu este respectat?, ci se afl? într-o datorie de a cre?te informa?ia în câmpul ?tiin?ific.

Echilibrarea patrimoniului pe cele dou? tipuri de locuire uman?, urban-rural, cu accent pe valorificarea nu doar a locurilor ?i peisajelor siturilor arheologice deja cercetate (?i golitele -artefactele au fost preluate prin opera?iile ?tiin?ifice sau furturilor ?i l?comiei din trecutul descoperirilor valorilor arheologice), ci ?i a celor care nu cunosc vreun tip de conservare ?i valorifizare în situ, al?turi de comunit??i, ar putea fi u?or confundat? cu o revenire a refulatului, cu o regionalizare ?i fragmentare a patrimoniului. La acestea s-ar putea ad?uga, pe seama na?ionalismului ce a transformat preistoria într-o etap? a propriei dezvolt?ri, cre?terea tendin?elor de a asocia a?ez?rile neolitice cu “continuitatea neîntrerupt?” astfel încât actualele grupuri sociale rurale ce se întâmpl? s? fie în apropierea siturilor s? fi asimilate ca descendente ale multimilenare ale vechilor culturi aheologice. Falsitatea acestor presupozi?ii nu conteaz? foarte mult în silogismele discursurilor radicale, demagogice, astfel încât existen?a lor incipient? dar ?i poten?iala cre?tere a disemin?rii unor astfel de viziuni eronate trebuie cunoscute ?i evaluate de la început, ca puncte slabe ale demersului. Acestea nu trebuie neglijate în teoria jocurilor implicat? în procesul continuu de evaluare ?i creare a patrimoniului. Universalul, f?r? amprenta unei etnicit??i simbolice, pare a fi una dintre cele mai imposibile forme sub care lucrurile ?i fiin?ele sunt valorizate. De fapt, diversitatea ne arat? fragilitatea lumii ?i incapacitatea sa în fa?a realiz?rii universalului: din perspectiva tipologiei unor idei imuabile, întreaga diversitate este un drum ce sfâr?e?te în câteva r?scruci (idealism radical), sau diversitatea este drumul însu?i (transforma?ionism) sau ambele (drumul este decis de lideri, elite, institu?ii, dar în acela?i timp exist? o apreciabil? libertate social? ?i politic?) sau niciuna (nihilism extrem dar mai ales jurnalistic, cel care pe baza radicalismului filologic sau filosofic este cel mai comercial, fiind promotor de unicit??i). Astfel, o societate se închide în completitudine simbolic?.

Muzeele ?i casele memoriale literare constituite în satele unde s-au n?scut personalit??i ale culturii marcheaz? o valorificare, în special dup? îndep?rtarea dictaturii comuniste, nu doar a locurilor, ci ?i a spa?iilor marginalizate de monopolul urban asupra locurilor unde mai poate fi situat? cultura.

Conform listei on-line a muzeelor ?i colec?iilor din România, administrate de Institutul Na?ional al Patrimoniului (http://ghidulmuzeelor.cimec.ro/), din cele 37 de muzee din jude?ul Ia?i (muzee – art?, etnografie, arheologie, literare etc-, case memoriale), 10 muzee (dou? de arheologie) se afl? în exteriorul municipiului Ia?i, din care 8 se afl? în spa?iul rural. Din aceste 8 muzee rurale trei sunt “puncte muzeale” – “Cezar Petrescu” Cotnari, “Ionel Teodoreanu” Gol?ie?ti ?i “Dimitrie Anghel” Miroslava. Celelalte cinci muzee rurale sunt: la Ruginoasa Muzeul Memorial “Alexandru Ioan Cuza”, la Mirce?ti Muzeul “Vasile Alecsandri”, la Cucuteni Muzeul sitului arheologic “Cucuteni”, la Hermeziu Muzeul “Costache Negruzzi” ?i rezerva?ia arheologic? “Dealul C?t?lina”. Un muzeu (punctul muzeal “Garabet Ibr?ileanu”) se afl? în ora?ul Târgu Frumos, iar în ora?ul Hârl?u Muzeul Viei ?i Vinului. Deoarece înc? nu este acreditat, ca ?i multe alte muzee ?colare sau cu organiz?ri asem?n?toare (Miroslava), Muzeul de arheologie ?i etnografie din cadrul Liceului “Ion Neculce” din Târgu Frumos nu este men?ionat în lista INP.

Ceasurile amenin??rilor. Microtimpurile
Este cel care scrie ?i de?in?torul unui gradient valorizator al cineticii sociale pentru estimarea poten?ialului ca aceasta s? fie transformat? în imagine, textualitate, sunet ?i, astfel, plasat? în industria cultural?? Pasiunea unui romancier este dublat? de calculul agentului literar ?i al editorului care selecteaz? subiectele conform unor ritualuri proprii de evaluare a poten?ialului literar în raport cu abunden?a deja patrimonializat? a unor texte valoroase. Sistemul este impredictibil pe termen lung, nu admite re?ete dup? ce a fost gustat un succes fulger?tor. O ac?iune sau un oarecare habitus dintr-un câmp social au semnifica?ie ?tiin?ific? prin predispozi?ia lor la formalizare conceptual?? Nu cumva, tocmai aceste bariere conceptuale sunt create pentru a separa, mizând pe un determinism ?tiin?ific, a?a cum limbajul matematic clasic promitea toat? ?tiin?a ?i o complet? cunoa?tere lini?titoare pentru spiritul modern?
În ce m?sur? ?tiin?ele sociale imit? idealul prelativist, al fizicii ?i matematicii, idealul newtonian al unei limbi matematice deterministe în care întregul, oricare ar fi el, este scris f?r? vreun rest? Timpul social, timpul tr?it, timpul patrimoniului ?i timpul ?tiin?ific sunt ierarhizate ?i tipologizate de conceptele ?tiin?elor sociale într-un amestec de ?tiin?? ?i dogmatism cu preten?ii de a fi sisteme complete ale lumii. Subiectele ce nu pot fi formalizate de ?tiin?ele sociale sunt transferate imaginarului marginal, periferic unde, prin inversiune, periferia devine centru al tranzitoriului, accidentalului sau a raportului sceptic fa?? de moarte ?i timp: între aceste lumi se nasc, off road, nori de praf elastici, cu mi?c?ri caraghioase, între dou? ma?ini culturale, una ideal? ?i robust?, alta a fragilit??ii, neînchiderii în conceptele cele mai viguroase ?i securizante ale lumii.

Ce se întâmpl? cu ceea ce nu poate fi formalizat de concepte? Iese, precum în fotografia clasic?, în afara imaginii ?i tehnicii, ca rest, fragmente fa?? de integralitatea corpurilor formalizabile? Timpii de expunere prefera?i de fotografi “arat?” sau elimin? anumite mi?c?ri din unghiul pozi?ion?rii cadrului. Cultura se confrunt? cu fragmentele, natura nu cunoa?te ruine (categorie a spiritului), ci alte st?ri ale materiei. Dar aceasta nu face din cultur? un surogat de natur?, ?i nici o iluzie. Depinde de ceasul pe care îl utiliz?m ?i scara temporal? cu care m?sur?m. Cultura modern? prefer? ceasurile ce pot m?sura microtimpuri, ceasurile gesturilor, accidentelor, mor?ii, dispari?iei, pr?bu?irii. Sunt ceasuri ale dinamicii evenimen?iale, neinteresate de forme (cu stabilitate destul de mare din perspectiv? antropocentric?), de timpii largi ai crea?iei, ai cre?terii.
Con?tiin?a plictisit? s? urm?reasc? cre?terea propriului corp este foarte atent? la milimetrica zgârietur? pe epiderm?, ap?rut? subit. Timpul lung, timpul gândurilor ?i al romanului micro-univers este abandonat în favoarea lumii v?zute cu ceasurile ce relev? timpii scur?i ai unor evenimente doar b?nuite în trecut. În critica industriilor culturale, Adorno a analizat fenomenul din perspectiva domina?iei efectelor, nu al structurii operei sau ansamblului. Reg?sesc aici domina?ia microtimpurilor în defavoarea macrotimpurilor, imersiunea relativist? în propriile ceasuri ata?ate fenomenelor, iar efectele psihologice ale înaint?rii în ceasurile microtemporale relev? lumi cu timpi proprii ce seduc pentru c? expulzeaz? foarte bine teama de moarte.
Nu este decaden?? în timpii postmodernit??ii, a?a cum nu este mai mult gust de eternitate în timpii clasici, venerabili, ai gândului îndelung cugetat, niciodat? transmis ca definitiv auditoriului. Un fel de dialog neterminat, fascinant prin curgerea sa lent?, în care timpul social este ghidat de concepte orientate de mi?c?rile ample, cosmice, cu perioade lungi. Un timp celest, situat pe un fundal considerat static. Dar stelele se mi?c?, ba mai mult, ceea ce p?rea o stea era, de fapt, o galaxie, iar aceast? descoperire a modernit??ii a expulzat vechiul timp, preferându-l pe cel micro-evenimen?ial. Pentru acest descrierea ?i povestirea acestui timp sunt necesare concepte specifice, care s? surprind? via?a, existen?a de scurt? durat?. S-a crezut c? aceste microtimpuri sunt cadre, durate temporale asamblate pe principiul similarit??ii simultaneit??ii tip Matrio?ka, îns? ele nu au acest statut. De?i, la anumite nivele de percep?ie, este adev?rat c? o lume evenimen?ial? este un recipient pentru o alta, geometria ne sugereaz? îns? s? nu ne încredem nespus de mult în formele fine ?i dimensiunile clasice ale triunghiurilor, cercurilor sau cuburilor, ci s? accept?m structuri mai pu?in netede, cu stria?ii la margini, ce au dimensiuni ce nu pot fi numere întregi, ci fractale.
Cerul contemporan este analog “cerului” particulelor subatomice ?i, similar duratei de via?? a acestor particule, este creionat? evenimen?ialitatea cotidian? a lumii. Dar aceasta nu înseamn? c? “mortalitatea” particulelor puse în eviden?? de fizica cuantic? este cople?itoare; durata de via?? a unui proton este estimat? la aproximativ 1033 ani. Ceea ne intereseaz? acum este, în special, micro-evenimentul, desprins de timpul clasic în?eles ca absolut, omul interesant (?i patrimoniul interesant), toate acele mi?c?ri ignorate de con?tiin?a clasic?, unde conceptele pentru aceste microevenimente nu î?i aveau locul. De aici provine accentul pe idei solitare, fragmente, sinteze, puncte de inversiune, tot ce ar putea oferi o reprezentare asupra mi?c?rilor dintr-un timp ?i spa?iu neexplorat de con?tiin??, la scar? larg?. Aceasta nu înseamn? c? întreaga cunoa?tere este concentrat? pe instabilitatea critic? (fa?? de timpii cu care este obi?nuit? con?tiin?a) a vie?ii sau durabilit??ii la sc?ri mici. Sunt descoperite erele geologice ?i, implicit, preistoria omului fa?? de care con?tiin?a începe s? se apropie cu un timp ce m?soar? habitatul antropic al omului, cu descoperirea timpului sau inven?ia sa prin primele linii repetate pe un os de mâna unei fiin?e preistorice. Un fond sonor în echilibru dinamic dat de mediu este nu doar un instrument de avertizare la cea mai mic? perturbare, ci devine ?i o preferin?? pentru a crea un timp uman, cunoscut prin tiparul repetat sau accidental al sunetelor umane.

M? preocup? aceste aspecte deoarece patrimoniul nu este o categorie genealogic? sau arheologic? a culturii, ci este legat, mai curând, de raportul cu cosmologia ?i cu tehnica ?i, de aici, internalizat în cultur?. Patrimoniul pare a fi legat de în?elegerea lumii dat? de ?tiin?ele exacte fa?? de care cultura instituie un raport dinamic. Poate c? patrimoniul î?i are un curs propriu în universalitate ?i nu în etnicitatea poetic? str?b?tut? de violen?? ?i ur?.

Patrimoniul nu este o valoare exclusiv modern?, ci forma actual? este intrinsec legat? ?i de cuno?tin?ele fizice despre univers ?i de versalitatea tehnologiilor moderne. ?i aceast? form? implic? amenin??ri caracteristice. Din acest timp al culturii, patrimoniul este locul diversit??ii, al evolu?iei omului (care este impregnat? ?i de o violen?? teribil?), a ceea ce a fost în conflict sau, înc?, este în conflict cultural, ideologic etc. Acest loc al universalului este cu totul altul privit din perspectiva unic? a fiec?rui patrimoniu, segmentat pân? la unitatea minim? dincolo de care începe un alt patrimoniu al unei alte memorii.
În definitiv, patrimoniul înseamn? gestiunea unor timpuri diferite, adeseori conflictuale, astfel încît preocuparea fa?? de amenin?are este constant? ?i implic? teama noastr?, în primul rând, fa?? de înc?lcarea anumitor valori universale. Patrimoniul începe cu via?a ?i este, prin acest început, universal ?i un drept al fiec?rui om s? îl cunoasc?. Dar acest drept este în egal? m?sur? al tot ce este viu, dar via?a depinde de mediu ca întreg, nu doar de ceea ce pare unei specii a numi viu sau resurs? natural?. Nu putem izola, din perspectiva patrimoniului, culturile arheologice, precum cele neolitice, s? le aducem într-un muzeu interna?ional ?i s? ?tergem locul de unde au fost extrase. Viziunea universal? asupra patrimoniului este legat? de m?sura concep?iei universale (sau mai pu?in universale) a tuturor. Ca ?i no?iunea de spa?iu-timp, universalitatea cultural? depinde de metrica adoptat?, nu exist? un etalon în sine. De aici, pe acest fond deschis, sunt construite tipologiile (rigide) sau dinamica neliniar? (impredictibilitate) asupra amenin??rilor ?i oportunit??ilor ?i, totodat? excesele culturale, controlul ?tiin?ific rigid sau, dimpotriv? violen?a, uitarea, nep?sarea. Atâta vreme cât patrimoniul nu este universal (pentru c? omul, de obicei, se proiecteaz? într-o con?tiin?? format? de concepte ale unui timp unic propriu, singurul important – una ce poate fi numit? con?tiin?a conflictual?) oriunde este instituit, el este o problem? de gestiune a câtorva organisme culturale ?i obiectul educa?iei formale, cu efect limitat.

Con?tiin?a din prezent fa?? de patrimoniu înseamn? o con?tiin?? universal?. Cum poate avea loc trecerea de la acerba con?tiin?? na?ional? (gestionat? de statul modern) la con?tiin?a universal?, f?r? a trece prin conflictele con?tiin?elor fragmentare, care-?i revendic? în nume propriu istoria omului ?i a vie?ii? F?r? a fi resim?it? în interiorul persoanei, universalitatea este o form? ideal?, de la care se va abate dar, pe m?sur? ce va înainta, va resim?i durerea mor?ii absurde într-o cultur? care nu-i poate asigura suport întreb?rilor fundamentale, devenindu-i complet str?in? chiar atunci când a crezut c? este singura cea mai apropiat?. De aceea, trebuie s?-l vedem pe Sisif ca un limbaj matur al non-sensului, care rostogole?te suprafa?a str?lucitoare a lumii ?i nu observ?, jucându-se, în asperit??ile, zgrun?urile, stria?iile acesteia curcubeul de culori ale vie?ii. Incon?tientul, subliminalul ne ofer? o în?elegere mai bun? asupra con?tiin?ei; dac? la acest nivel patrimoniul este foarte slab valorizat, comportamentul con?tient ne arat? un simplu rigorism didactic, formalism moralizator care se sting imediat ce ini?iatorii (actorii culturali –institu?ii, organiza?ii) nu mai investesc în obsesiva repeti?ie cultural? de a forma “valori universale” ale con?tiin?ei fa?? de patrimoniu.

Într-o bro?ur? UNESCO, Pictures from a living past (1978), în primul capitol intitulat A universal heritage, este subliniat faptul c? “nu putem vorbi despre un patrimoniu cultural al umanit??ii f?r? s? existe în om con?tiin?a acestuia, cunoa?terea ?i con?tientizarea sa.” (UNESCO, 1978:3) Cum este posibil? trecerea, de la accentul pe eul unic, ad?postit într-o cultur? rafinat?, la eul ce poate pre?ui, f?r? hybris, nu doar ce este uman, ci via?a ca atare ?i toate urmele ei, de la începuturi? Nu este foarte clar dac?, în lipsa unor puteri globale, promotoare de valori universale (ceea ce nu le face s? nu fie sau s? nu fi fost ?i mari utilizatoare ale abuzului cultural ?i ale violen?ei brute) patrimoniul se va bucura de aceea?i universalitate sau de o solidaritate sincer? a sute de reprezentan?i a mii ?i mii de memorii patrimonializate – imaginea omului sau a vie?ii de la începuturile lor pe Terra.

Poate c? o parte a r?spunsului este dat de ceasurile cu care m?sur?m amenin??rile, dar mai ales ceasurile care ne spun timpii lumii, timpii spre care tinde lumea s? se organizeze sau polarizeze; ace?ti timpi sunt cei ai conflictului sau ai amân?rii sale. Imaginea sugerat? de aceste ceasuri este mai curând a amân?rii, a amân?rii r?zboiului, adic? a prolifer?rii micilor tratate de pace, care încep de la con?tiin?a individual? fa?? de de sine, alteritate ?i mediu pân? la strategiile de joc al marilor sisteme politico-culturale. Microdivizarea timpului local este imaginea p?cii universale ca o dinamic? amânare a r?zboiului.
Voi cita o observa?ie f?cut? de Collingwood, autor ale c?rui idei se reg?sesc, în parte, în spiritul acestor texte despre patrimoniu: “lumea natural? pe care oamenii de ?tiin?? o pot studia prin observa?ie ?i experiment este o lume antropocentric?; aceasta este alc?tuit? numai din acele procese naturale a c?ror desf??urare în timp ?i spa?iu se încadreaz? în limitele observa?iilor noastre” (Collingwood, Ideea de natur?, 2012: 47).

Voi da un exemplu de timpi ambala?i ?i asambla?i ca orice marf?: în arta peisagistic?, în general, proprietarii nu a?teapt? mai mul?i ani pân? când va cre?te din s?mân?? un arbore; imediat ce este chemat specialistul peisagist, curtea sau gr?dina este populat? de arbori tineri, deja având o vârst?, în func?ie de gen, ce ofer? un câ?tig temporal. Sarcina pentru acest câ?tig temporal, preluat? de pepiniere, este o parte a unui lan? productiv prin care timpul este scurtat, comprimat, din perspectiva observatorului final. El nu cunoa?te lan?ul temporal al tuturor opera?iilor minime necesare ca acest copac s? ajung? la vârsta de trei ani, de pild?, ?i nici limit?rile date de mediu asupra dezvolt?rii respectivului copac, ci comand? un copac deja format – un produs cu o existen?? determinat? în timpul trecut. Aceast? capacitate de asamblare a timpului este verificat? pentru solu?iile adoptate nu doar în amenaj?rile peisagistice, unde natura este transplantat? la nivelul de maturitate dorit ?i posibil tehnic, ci ?i în amenajarea cotidianului. Transformat într-un loc al unor produse prematurizate, care nu p?streaz? nici o urm? a timpului realiz?rii, acestea sunt produse cu timp comprimat ce creeaz? iluzia unei acceler?ri a timpului colectiv perceput de observatorul pasiv. Victoria asupra timpului nu const? în eliminarea sa, ci în microdivizarea sa ?i externalizarea sarcinilor minime astfel încât, la momentul optim, sunt integrate microtimpurile într-un produs eficient conform unei serii temporale ?i lansat pe o pia?? comun? de diferite categorii. Aceast? dezvoltare a diviziunii timpului este surs? a bog??iei materiale dar ?i a obsolescen?ei lumii ?i a alien?rii spirituale. Dar exist? ?i r?zbunarea celui dominat a?a cum exist? ?i în?elepciune ?i iubirea care nu prelungesc dendritele timpului violent al suveranului.

Conceptelor le sunt transpuse cerin?e logice ?i lingvistice de selec?ie a timpilor lumii. Ele sunt adev?rate ceasuri, mai veridice decât succesiunea zi-noapte pentru c? o aplic? în sec?iuni cotidiene sau extracotidiene pentru a descrie lumea. Prin orologiile amenin??rilor asupra patrimoniului preistoric am numit tendin?ele diferite de a localiza ?i conceptualiza amenin??rile asupra patrimoniului (amenin??ri trecute în conven?iile europene sau legisla?ia UNESCO sub forma recomand?rilor, legilor sau sugestiilor). Ceea ce devine semnificativ are loc la nivelul sec?iunilor conceptuale sau psihologice asupra timpului. Astfel, dinamica patrimoniului se completeaz? neliniar, dup? sinceritatea ?i aprecierea liber? a trecutului ?i nu ca m?sur? a capacit??ii institu?ionale sau particulare de a se mobiliza pentru protejarea patrimoniului (ceea ce ar reveni la studiul exclusiv al compara?iilor culturale, etnice sau a raportului dintre un model larg acceptat ?i mi?c?rile emergente, incapabile cultural s? apropie modelul –explica?ii ce sunt într-un cerc vicios, plin de paradoxuri).
Timpul are proprietatea de a fi tratat secven?ial ?i asamblat dup? cerin?ele utilizatorului: filmul este o secven?? bine controlat? de împachetare a timpului conform anumitor cerin?e estetice, economice, culturale etc, astfel încât, nu montajul, selec?ia ?i lipirea secven?elor sunt importante (acestea sunt opera?ii valorizate simbolic, prn capital cultural ?i economic), ci secven?a final?, care este un compus ?i, totodat?, o continuitate temporal?, un “fragment” de timp ?i un întreg temporal. Brusc, întreaga bibliotec? este un loc nu al document?rii, al memoriei culturale, ci un loc al microtimpurilor unde se întâlnesc timpi de diferite lungimi. Etalonul? – sistemul de referin?? ales. Mitul tehnologiei care elibereaz? omul de povara exploat?rii î?i pierde valoarea, deoarece timpul (sub forma integrat? de microtimpuri) este produsul principal al industriilor culturale în genere ?i al ?tiin?elor în particular.

Am reg?sit la Antonio Negri, în textul Munca lui Iov, din 1990 (alte idei se reg?sesc în Constitu?ia timpului. Prolegomene. Orologii ale capitalului ?i eliberare comunist? din 1997), o inspirant? not? despre timp, despre orologii: ” (…) timpul epifaniei divine (care nu exclude criza ?i schimb?rile de direc?ie ?i diversitatea fluxurilor creatoare) se opune timpului rigidizat al ve?nicei întoarceri. Timpul este ontologie.” (A. Negri, Munca lui Iov, 2012: 109)
Nu am utilizat conota?ia polar? a timpului, ci am a?ezat-o acolo unde îi este locul: cei doi timpi sunt expresii diferite ale aceluia?i câmp temporal, privit cu concepte ce m?soar? nerelativist timpul, dup? sec?iuni temporale diferite gândite într-un spa?iu euclidian. De aici provine frustarea ambelor tabere: ele au impresia c? au cunoa?terea, îns? î?i calculeaz? jocurile strategice despre poten?ialit??ile con?tiin?ei celuilalt raportându-se la un spa?iu omogen, exclus de a avea propriet??i precum portabilitate, pliere, r?sucire, prin alte cuvânte de a participa la montaj al?turi de timp. Într-un text avem m?sura unui anumit timp dat de conceptele folosite: nu exist? un text ideal uman care s? cuprind? toate timpurile ?i spa?iile vie?ii. Acestea sunt surprinse de concepte la anumite nivele, anumite sc?ri, dac? vrem, una general?, în care mi?carea este sugerat? doar prin anumite concepte generale, ?i, un nivel unde sunt prezente microgesturile fiin?ei din timpul cotidian. Aceste ceasuri apar?in ?i amenin??rii. Ele descriu un poten?ial în func?ie de capacitatea conceptelor sau textelor de a suprinde o sec?iune timp-spa?iu. Un fluture care zboar? sub crengile teilor poate sugera clipa unui poet atent la detaliu, dar raportat la un concept mai cuprinz?tor temporal, fluturele este doar o categorie taxonomic?, a?a cum via?a unui microorganism sau existen?a unui mezon pi sunt total neconcludente pentru timpii umani de raportare la lume. Conceptele prin care ne educ?m con?tin?a s? fie în contact cu lumea, într-o anumit? cultur?, valorizeaz? anumite dimensiuni (de fapt, informa?ii) ale sec?iunilor temporale asupra evenimentelor, lucrurilor: o piatr? poate fi analizat? dup? concepte care s?-i descrie forma ?i imobilitatea. Dar dac? noi concepte fac apel la alte timpuri ale mi?c?rii materiei, atunci piatra este o colec?ie de atomi care se mi?c?. Nu este o schimbare de perspectiv?, ci o schimbare a conceptelor, m?suri ale informa?iilor care ne prezint? anumite sc?ri ale evenimentelor ?i exclud altele pentru c? nu reg?sim simultaneitatea absolut? a evenimentelor.

Ce pot fi aceste ceasuri ale amenin??rilor? Mai întâi, ele reflect? propria capacitate a utilizatorilor de a opera cu timpul, de a îl ordona ?i de a se amplasa confortabil în unit??ile temporale preferate (pentru con?tiin??, aceasta este iluzia domin?rii timpului). În cazul patrimoniului, timpul este o valoroas? surs? de expulzare a mi?c?rii (timpul cl?dit folosit împotriva timpului liber, care curge ?i, astfel, poate fi un poten?ial cauzator de primejdii, team? ?i angoas?) iar pe de alt? parte, tocmai acest patrimoniu este o surs? a tensiunii culturale (de timp cl?dit ce supravie?uie?te culturilor vii).

Orologiile capitaliste pot asigura, pentru unii autori, dinamica accelerat? ?i sincronizat? de ceasuri electronice, în care timpul este divizat dup? unitatea minim? de execu?ie a unei p?r?i coerente dintr-un compus (lucru). Sau, dimpotriv?, al?i autori resping calvarul timpului ma?inist, dureros pentru con?tiin??; ace?tia prefer? s? fac? trimitere lapasaje macrotemporale, calme, în care domin? un timp lunar, un timp în care se manifest? facerea, nu timpul scurt al mor?ii, distrugerii. O aten?ie deosebit? este dedicat? de Collingwood recept?rii con?tiente a fenomenului istoric, plecând de la analiza termenilor spa?iu minim ?i timp minim. “Cu cât cuprinderea temporal? a unui eveniment istoric este mai scurt?, cu atât istoria noastr? va fi mai plin? de distrugeri, catastrofe, lupte, crime ?i mor?i subite. Dar distrugerea presupune existen?a unui lucru care s? fie distrus ?i, din moment ce acest tip de istorie nu poate descrie modul în care un astfel de lucru a ap?rut, deoarece procesul apari?iei acestuia este prea lung pentru a fi considerat un eveniment de c?tre acest tip de istorie, existen?a sa trebuie s? fie presupus? ca fiind ceva dat, gata f?cut, instituit în mod miraculos de o for?? aflat? în afara istoriei” (R. G. Collingwood, Ideea de natur?, 2012: 49).

Este posibil ca fotografia sau aparatul ocular (specializat de privirea cultural?) ?i peisajul cultural s? formeze un tandem inocent fa?? de na?terea unor domenii ale satisfacerii estetice? M-au preocupat aceste întreb?ri în elaborarea prezentului ghid vizual organizat în jurul unui set de idei cu referire la amenin??rile asupra patrimoniului cultural delimitat, în principal din ra?iuni de logistic?, la o cultur? preistoric?. Siturile arheologice ( ale culturii neolitice Cucuteni-Tripolie de pe actualul teritoriul al regiunii Moldova) au fost reperate efectiv cu ajutorul memoriei locale ?i mai pu?in cu ajutorul datelor ?tiin?ifice înregistrate în repertoriile arheologice (baza de date eGISpat a fost, din nefericire, complet inutil?).
Înc? de la primele deplas?ri în localit??ile unde se afl? siturile arheologice a devenit tot mai presant? întrebarea cum este construit cultural observatorul, amenin??torul ?i amenin?area: cine amenin?? patrimoniul, cine fotografiaz? urmele vestigiilor ?i cine face note despre ceea ce observ? pe teren.

Poate c? observatorul este, în fond, un complex cultural care reu?e?te, mai mult sau mai pu?in, s? nu fie o sum? discret? a acestuia.

Amenin??rile, (re)surse ale valorilor
Ce reprezint? amenin??rile? Pot deveni amenin??rile resurse culturale ?i economice ale unei elite privilegiate care opereaz? constant în managementul patrimoniului? Sau pot deveni resurse pentru întreaga societate civil?? Surs? a unor privilegii ?i prevederi legislatve sau resurs? a societ??ii? Iar dac? amenin?arile sunt posibile resurse, cum pot fi ele ?i sustenabile, f?r? a inventa teama? Trebuie s? le în?elegem în raport cu un lucru considerat infinit egal cu sine însu?i, în toate aspectele, ?i s? le reducem la o lupt? sisific? pentru a restabili un timp de aur, unicul, care din nepriceperea unui me?ter zeificat sau erou cultural s-a pr?bu?it? Sunt cei din prezent me?teri mai buni ?i vor restabili tipul ?i timpul imuabil fa?? de care tot ceea ce îl înconjoar? este o poten?ial? amenin?are sau surs? de colaps? Am încercat s? surprind câteva idei asupra patrimoniului ?i naturii amenin??rilor, f?r? a le trece pe acestea din urm? într-o tipologie strict?, în care a? fi diferen?iat mai întâi dou? naturi, una fizic? ?i alta uman?. Pe aceasta din urm? a? fi divizat-o, arborescent, astfel încât o ciudat? genealogie conceptual? ar fi satisf?cut, în limitele propuse ?i a priceperii personale, un num?r acceptabil de precursori ?i descenden?i care s? portretizeze o situa?ie actual? a pericolului.
Conven?iile europene ?i legisla?ia aferent? în domeniul patrimoniului, particularizat? de fiecare stat, rezerv? capitole în care sunt indicate formele de educa?ie ?i con?tientizare pentru o mai bun? gestiune a patrimoniului. Acesta nu mai este în?eles ca mo?tenire închis? într-un ritual cultural rigid ce a codificat limba ?i gesturile societ??ii civile, ci ca o surs? a bun?st?rii colective, a echilibrului microzonal al memoriilor culturale ?i, chiar o resurs? economic?, cu un poten?ial mare de angajare a personalului din domenii conexe. Nici o nou? viziune nu este lipsit? de amenin??ri specifice, adesea minimalizate sub influen?a entuziasmului schimb?rii împov?r?toarei defini?ii vechi. Prima propozi?ie care deschide traducerea în limba român? (2017) a rezumatului raportului proiectului Cultural Heritage Counts for Europe (CHCfE, 2015) surprinde urm?toarea perspectiv? a cercet?rii: la 1 loc de munc? direct, pot fi create pân? la 26,7 locuri indirecte. Citez din raportul optimist al proiectului “Patrimoniul cultural conteaz? pentru Europa” (CHCfE, 2015, raportul integral ?i un sumar precum ?i traducerile acestuia din urm? pot fi consultate la adresa http://blogs.encatc.org/culturalheritagecountsforeurope/outcomes/):
“o transformare fundamental? a orient?rilor conceptuale în raport cu patrimoniul cultural a început cu un prim punct de cotitur?, identificat în anii 1970, o trecere de la o abordare a patrimoniului centrat? pe conservare, la una centrat? pe valoare” (CHCfE, 2017:12). Aceast? schimbare este o reevaluare a defini?iilor clasice ale patrimoniului agreate de institu?iile europene, astfel încât tendin?a actual? are în vedere valorizarea “naturii incluzive a mediului istoric, unde atributele sale materiale ?i imateriale nu mai sunt percepute ca fiind separate” (CHCfE, 2017:12).

În economiile ?i culturile instabilizate de gradul crescut al corup?iei sau al influen?elor metodelor post-feudale de împ?rt??ire a acquis-ului comunitar ?i educa?iei în domeniul patrimoniului (ceea ce include ?i ?tiin?ele pe baza c?rora patrimoniul este construit) aceast? viziune pozitiv? economic? poate fi u?or deturnat? pentru a dubla capitalul simbolic ?i cultural cu cel economic. În lipsa responsabilit??ii generalizate, a aprecierii universalului ?i nu doar a propriilor urme ale evolu?iei umane, poten?ialul amenin??rilor este legat de monopolul cultural ?i economic. Ba mai mult, putem vorbi de o degradare a calit??ilor individuale ale omului ?i transformarea societ??ii civile într-un docil consumator cultural sus?inut de cre?terea puterii grupurilor, societ??ilor ?i organiza?iilor ce activeaz? în acest domeniu.
Gradul de încredere acordat institu?iilor statului, muzeelor sau organiza?iilor non-guvernamentale, beneficiare a fondurilor ?i a capitalului cultural ?i intermediare, în acela?i timp, ale acestora, este o m?sur? necesar? evalu?rii cu care ace?ti actori sociali, cunosc?tori ai legisla?iei ?i posesori de cuno?tin?e specializate ?i generale, reu?esc s? confere distan?ei dintre ei ?i societatea civil? o form? dinamic? a bun?st?rii comunit??ii. Uneori, amenin??rile asupra patrimoniului sunt tocmai aceste resurse ce îl caracterizeaz?, deoarece este o tenta?ie pentru elita care gestioneaz? patrimoniul s? î?i birocratizeze ac?iunea ?i s? fie unica beneficiar? real? ale acestor resurse, oferind perspectiva de auconservare elitist?, izola?ionist?, a status-ului dobândit.

Ce este o amenin?are? În ce m?sur? teama devine o valoare asociat? cu amenin?area? La intrarea “threat”, Oxford Advanced Learner’s Dictionary of Curent English (eighth edition) define?te trei sensuri pentru acest substantiv: primul sens se refer? la o atitudine discursiv? când cineva îi comunic? altcuiva c? va fi pedepsit dac? nu face ceea ce îi pretinde, al doilea sens se refer? la posibilitatea de a se produce o calamitate, daun? etc., iar cel de al treilea atunci când o persoan? sau un lucru sunt asimilate cu pericolul, daunele înse?i, acea persoan? sau lucru devenind ele însele o amenin?are. În acest al treilea caz, atunci când este o miz?, fiecare din concuren?i ar putea vedea în ceilal?i sau o parte din ceilal?i o amenin?are la îndeplinirea scopului; ceea ce înseamn? c? amenin?area nu este proprie cuiva, ci apar?ine de contextul social creat. Figura fanaticului este echivalat? deplin cu amenin?area, simpla sa prezen?? este o amenin?are; totu?i cele mai multe gre?eli se pot face pe o fals? tipologie a fanaticului. Alte tipologii date dup? profesie, orientare politic?, putere economic? etc., pot ascunde ?i mai multe false tipologii ale amenin??rilor resim?ite de observator: persoanele trec drept tipuri, alteori substituie întreaga specie, tot ce este frumos este ?i bun, to?i cei cu un status profesional ridicat sunt ?i ferici?i, to?i cei din vârfurile ierahiei sunt inteligen?i (sau elitismul iluzoriu: cei mai inteligen?i s? conduc?, afirma?ie ce sus?ine c? abilitatea de a conduce este o exclusivitate a inteligen?ei), iar lista prejudec??ilor tipologice nu se sfâr?e?te.
Pentru al doilea sens, sunt fenomene care prin natura lor par a fi o amenin?are: cutremurul, furtuna, alunec?rile de teren, eroziunea solului; totu?i, ele nu sunt în sine o amenin?are – faptul c? pl?cile tectonice sunt în mi?care; c? ploile toren?iale au efect eroziv accentuat asupra unui teren în pant?- dac? le privim într-un context biotic mai larg, dar dac? le raport?m la un context anume, ele sunt amenin??ri constante- posibile daune materiale sau chiar fatidice pentru via??. Multe fenomene naturale devin, în mod curios, “amenin??ri” de sine st?t?toare pentru patrimoniu ?i tratate ca atare în literatura de specialitate. Dezvoltarea urban? este în?eleas? în actualele practici patrimoniale europene ca o amenin?are; dar trebuie s? vedem dac? este o amenin?are de acela?i fel ca o furtun?. Sunt posibile furtuni ca urmare a schimb?rii climei, care este o urmare a polu?rii ?i efectului de ser?, ceea ce este (lan?ul pare s? fie infinit) o latur? complementar? evolu?iei tehnologiei. Dar aceasta nu înseamn? c? trebuie s? atribuim toate furtunile faptului c? ne plac cele mai ciudate gadget-uri ?i cu atât mai pu?in cre?terea absolut? a num?rului lor f?r? a lua în seama ?i rata de cre?tere a gradului de ocupare a suprafe?ei terestre cu lucruri pe care oamenii le evalueaz? constant. Astfel, managerii de patrimoniu urban indic? dezvoltarea urban?, aceasta pare s? arunce vina pe cre?terea demografic? astfel încât, atunci când discu?iile despre dezvoltarea urban? încing prea tare spiritele, se constat? c? to?i sunt vinova?i, în fond, fiind oferite în acest sens date statistice ce confirm? sporul demografic.
Unele recomand?ri din domeniul patrimoniului includ pân? ?i men?iuni ca, pe terenurile agricole unde se afl? situri, ar?turile s? nu fie mai adânci de 30 de centrimetri, ceea ce ar afecta culturile arheologice de pe respectivele suprafe?e. Nu este de mirare c? neîn?elegerea pe teren, apoi uman?, a ceea ce este amenin?area, conduce c?tre teze bizare ?i institurea fricii: agricultura intensiv? este, astfel, o amenin?are asupra patrimoniului.
La fel ?i în cazul p?storitului. De exemplu, p??unile din apropierea sitului cucutenian “Dealul Boghiul” de lâng? satul Filia?i permiteau prezen?a a trei stâni; când am ajus prima dat? pe promontoriul unde se afla situl am crezut c? este locul unde nu cu mult timp în urm? a fost instalat? o stân?, îns? m-a surprins c? doar resturi ceramice afloreaz? –foarte multe de dimensiuni mici – ?i un strat de îngr???mânt. O vin? pastoral?? Desigur c? nu, a?a cum nici depozitarea de?eurilor pe situl arheologic de la Gura Bâdili?ei nu este nici vin? simpl?, nici cu inten?ie. Când am vizitat situl cucutenian “Cet??uia” din comuna sucevean? Preute?ti, amenin?area asupra sitului era posibila defri?are a p?durii ce acoper? situl ?i dealul pe care este situat. B?nuiala localnicilor era c? preotul paroh din apropiere nu va ?ine seama de nimic ?i va defri?a p?durea. Trebuie s? diferen?iem amenin?area defri??rii, care e o atitudine ce se petrece în acel spa?iu rural: r?mâne deschis? în?elegerea motivului discordiei -valoarea ?i prejudiciul adus sitului sau un conflict între l?comie ?i dreptatea neputincioas? de a o opri, legea fiind un vag remediu al coeziunii civice.
Mecanismul de a ini?ia amenin??ri false, team? ?i, în acela?i timp, de a ascunde amenin??ri reale (de obicei mari surse de îmbog??ire imediat?) nu este deloc simplu într-o perspectiv? pur determinist? ?i tipologic? asupra patrimoniului, vie?ii ?i naturii în genere.

În ceea ce prive?te primul sens al amenin??rii, el indic?, într-o form? restrâns?, un instrument pedagogic des folosit prin care se arat? consecin?a (de obicei privativ?) dac? nu se întâmpl? ceva anume (evaluat? ca benefic?, nu ?i de adresant în manier? a priori). Totu?i, în alte circumstan?e, aceasta poate fi reciproc negativ?, înso?it? de team?. În absen?a unui ter?, observator, cele dou? instan?e ale amenin??rii î?i pot d?una reciproc pentru c? se pot baza pe un joc de putere evaluat incoerent, ambele temându-se de eventuale consecin?e. Totodat?, amenin?area devine ?i un dezumanizant mod de a destabiliza emo?ional, cultural, economic o persoan?, comunitate sau societatea civil?.

Am men?ionat memoria local?; încerc s? ar?t ?i ce semnifica?ie am oferit acestui termen: o în?eleg drept acea dinamic? prin care se formeaz? o topologie de re?ea a cuno?tin?elor, experien?elor împ?rt??ite de o comunitate restrâns?, cu privire la propria percep?ia de sine, la leg?turile cu celelalte comunit??i ?i cuprinderea valorizat? social a locurilor fizice cu care intr? în rela?ie. Memoria local? nu este o memorie topografic?, nu leag? în mod absolut dou? locuri geografic învecinate, ci prin conjunctura cultural? ?i geografic? specific? unor timpuri-genera?ii. Memoria local? men?ine, în timp, leg?tura între toate locurile semnificative (simbolic, afectiv, comunitar-personal), de aceea are o structur? de topologie de re?ea. Atunci când memoria local? a p?strat amintirea despre un loc, în pofida dispari?iei interesului prezent, dat de schimbarea unor genera?ii, reperarea efectiv? ?i afectiv? înc? este posibil?. Memoria local? a unui sat poate furniza, sub forma unei re?ele topologice, întreaga structur? simbolic? ce-l înconjoar?, delimitându-l, stratificând în interior ?i universalizându-l prin punctele de leg?tur? ce-l despart, aparent, de propria lume. Locurile de unde provine patrimoniul arheologic preistoric sunt, în majoritate, dintr-un spa?iu rural; dar este un spa?iu construit de ?tiin?ele sociale, opinii, prejudec??i astfel încât îl percepem în acest timp al lumii, cu o viziune limitat?.

Socioarheologia patrimoniului
Am apelat constant la o viziune socioarheologic? despre amenin??rile asupra patrimoniului. Amenin??rile, teama sunt legate de institu?iile sociale ?i de societatea civil?. Patrimoniul nu apar?ine unui singur loc. Arheologia las? în urm? locuri golite de semnifica?ia simbolic? ?i de artefacte. Între a?ezarea arheologic? a culturii neolitice Cucuteni, luat? ca parametru în aceast? analiz?, ?i muzeu este creat? o ruptur? cultural? ?i simbolic?. Ea nu este prevenit? de o reac?ie civil?, concretizat? prin formarea de gr?dini arheologice, peisaje arheocline, care s? preia a?ezarea arheologic?, s? o integreze culturii (prin p?strarea diferen?ei fa?? de cultura neolitic?) prin participarea comunit??ilor rurale proxime acestor situri ?i, astfel, pentru a puncta începutul unei con?tiin?e universale.
Riscul ce înso?e?te scriitura este amplificat de interpretarea acuzatoare ?i, astfel, ini?ierea unor pedepse simbolice sau legale: este o practic? cotidian? în culturile afectate atât de puternic de impactul modului în care s-a pr?bu?it ?i a fost imediat evaluat regimul comunist. Pentru sociologie nu este deloc neglijabil “climatul” unde se face scrierea, atât ca pozi?ie cât ?i ca timp. Nu este deloc neglijabil nici efortul ?tiin?ific al arheologiei, ca ?i al multor altor ?tiin?e sociale, evaluat pân? în anul 1989. Îns? este necesar? o aten?ie deosebit? pentru a aprecia ce a însemnat c?derea dictaturii comuniste asupra imaginii create într-o perioad? de jum?tate de secol în care s-au folosit resurse umane ?i culturale pentru a produce o bogat? literatur? în genere, nu doar ?tiin?ific?.
Lucrurile din trecut trebuie privite de la distan?a textului tr?it, ?i nu judecate în în mas?, dup? un tip de gândire maniheist, fie totul a fost un de?eu, fie totul a fost valoros. P?rin?ii ?i sfin?ii tortura?i în închisorile comuniste au f?cut mereu trimitere nu la uitare, ci la ner?zbunarea lor, pentru a nu escalada ura, ci pentru a l?sa iubirea se nasc? (iar iubirea nu este o simpl? polaritate ce împarte lumea în func?ie de ceea ce asigur? conservarea speciei). Cel mai devastator revizionism este cel înc?rcat de ur? ?i idiosincrazie, care ?terge o parte de arhiv? ?i lipe?te alta, astfel încât noul produs este amfibolic, marcat de suspiciune. Este o istorie în care ?tergerea ?i scrierea în cartea vie?ii culturale a c?p?tat cele mai umane ?i inumane versiuni sociale, cu efecte atât fa?? de ce este valoros în trecut cât ?i fa?? de ce va fi. Nici învin?ii, nici înving?torii nu sunt lipsi?i de hybris. De aceea, dinamica axiologic? fireasc? este urmat? dup? mult timp de ceea ce, în cazul nostru, precizeaz? o serie de indici ai amenin??rilor asupra patrimoniului.
Varianta soft a revizionismului este cea adoptat?, în general, de ?tiin?e (de multe ori, ?i aici apare un revizionism fanatic, ideologizant), care î?i modific? concep?iile atunci când observa?ii noi impun aceasta, procesul fiind departe de specificitatea unuia fanatic. Cu atât mai mult, memoria discursiv? a fost abuzat? ?i s-a auto-abuzat printr-o amestecare ?i denigrare a tuturor valorilor care, prin natura lor, nu puteau lipsi nici din comunism: grija fa?? de spa?iul public, activit??i civice-voluntariat, respectul de sine… Am men?ionat acestea pentru c? una din viziunile acceptate în perioada comunist? asupra patrimoniului trebuia s? sugereze “continuitatea milenar?” a poporului român; nu lipsea nici abordarea ?tiin?ific?, în spirit ateist, despre lupta între indivizii ce ocupau pozi?iile din ierarhiile culturilor arheologice studiate, resursele fiind limitate. Astfel, nu este întâmpl?tor c? unele situri arheologice sunt date ca modele, prototipuri pentru întreaga arie de r?spândire a respectivei culturi, iar noile ?antiere arheologice ce se puteau deschide urmau s? completeze o imagine, s? creasc? rezolu?ia privirii. Confuzia între model de bun? practic? arheologic? sau sociologic? ?i imitarea dogmatic? a acestuia este des întâlnit? ?i în prezent, în industriile culturale, astfel încât nu apare ca specific al unei epoci dictatoriale – lucru ce nu înseamn? a face un compromis fa?? de ideologiile promovate în comunism.
Localismul este din nou abuzat, prin acea parte a arheologiei sau industriilor culturale care încurajeaz? unidimensiunea apartenen?ei la un loc: un sit arheologic cucutenian devine, prin aceasta viziune, “tezaur” local într-un sens limitat al termenului, prin faptul c? limiteaz? responsabilitatea prin proximitatea fa?? de sit, f?r? a încuraja dinamica unor re?ele culturale. Localismul debuteaz? cu un deziderat pozitiv, dar se opre?te în m?rginire cultural? în lipsa leg?turilor cu valori mai înalte, într-un complex universal. Aspectul nobil al încuraj?rii con?tiin?ei locale devine unul frivol ?i produce, în cele din urm?, un cinism social. În localit??i precum Ruginoasa, Hele?teni, H?rp??e?ti, B?iceni (lista este foarte mare) siturile arheologice nu cunosc nici un fel de investi?ii efective sau simbolice, nici m?car un indicator spre locul unde se afl? terenurile respective. Patrimoniul arheologic nu este ?i nici nu poate deveni particular, conform legilor curente; s?p?turile arheologice pot fi executate doar de speciali?ti, aprobate de institu?iile statului, ?i doar finan?area poate fi privat?, îns? bunurile revin institu?iilor participante la organizarea ?antierului.
Succesiunea întreb?rilor despre cine prive?te, cine observ?, fotografiaz?, scrie, gânde?te a înso?it mereu actul care a dus, cel pu?in în parte, la acest rezultat al abord?rii socioarheologice despre patrimoniu. Subiectul descris este o mi?care ?i nu o form? rigid?. Acest aspect m-a ghidat s? adopt viziunea socioarheologic?, cu accent pe cinetic? ?i nu pe tipuri ?i esen?e fa?? de care mi?carea viului ar fi ceva exterior sau subordonat. Ceasurile, microtimpurile, influen?a noilor cosmologiii ?i tendin?a con?tiin?ei moderne spre utilizarea de concepte care s? surprind? evenimen?ialul, nanosecunda cultural? sunt ale aspecte pe care abordarea socioarheologic? le con?ine. Poate p?rea preten?ios termenul socioarheologie, dar ra?iunile ce îl fac operabil apar?in de considerarea mi?c?rii ?i diversit??ilor sociale într-un proces de ramificare a arborilor culturali nesubordonat unor esen?e care ar vectoriza ?i direc?iona materia supunând-o la anumite mi?cari preferen?iale. Fire?te, rândurile prezente sunt mai degrab? o ebo?? socioarheologic?.

O alt? credin??, împ?rt??it? tacit, este legat? de diversitatea cultural?. Miza nu const? în a ar?ta cine este apt de a tr?i cultural prin credin?a care a devenit cea mai bine reprezentat? într-un platou cultural. Scopul este de a ar?ta posibilitate manifest?rii, variabilit??ii autentice, neliniare, diversitate cultural? care nu apar?ine exclusiv de instituirea unor autorit??i protective care s? vorbeasc?, a?a cum descria Foucault grupurile culturale ale azilului, în numele celor ce nu pot vorbi. Locul sitului arheologic, din perspectiva socioarheologic?, apar?ine de un anume univers al credin?ei, de anumite tradi?ii ?i topologii simbolice ?i afective ?i, mai extins, de o cultur? global?, vascularizat? de anumite drumuri principale ?i secundare care pot cuprinde sau nu, prin presiunea ce o face asupra mediului ?i culturii anumite grupuri culturale. Acest? presiune cultural? face vulnerabile anumite culturi, desemnându-le ca micro-culturi emergente.
Arheologia, ca ?i celelalte ?tiin?e, este într-o mare m?sur? ?i expresia organiz?rii umane specializate, iar rezultatele care le-a pus la dispozi?ie nu trebuie respinse, ci relativizate autentic într-o perspectiv? mai larg?; termenul relativ arat? nu devalorizarea, ci cre?terea valorii informa?ionale prin considerarea multiplelor puncte de referin??. Universalitatea patrimoniului se na?te în universalitatea con?tiintei de sine a omului. F?r? a le oferi memoriilor topologice posibilitatea de a î?i exercita responsabilitatea fa?? de patrimoniu prin amenajarea unor gr?dini arheologice sau peisaje arheologice amenin??rile ?i teama vor face de neîn?eles ?i precar ata?amentul viu fa?? de aceste valori.
În istoria recent?, satele au suferit traume legate de credin?? – propaganda atroce împotriva credin?ei în Dumnezeu – pierderile din r?zboaiele mondiale, foametea, deposed?rile for?ate de teren, reforma brutal? a calendarului, dispre?ul elitelor fa?? de ??rani (care poate fi urm?rit sociologic ?i prin manifest?rile din prezent), împropriet?ririle de teren dar f?r? acces la utilaje de lucru, militarismul limbii ?i metodelor folosite pentru constituirea patrimoniului, slaba informare ?i participare a comunit??ii locale la valorificarea materialelor arheologice preluate din vecin?tatea teritoriului lor cultural, nu doar administrativ. Am enumerat un num?r restrâns de factori care au produs efecte asupra perspectivei locurilor patrimoniului. Totodat?, toate acestea arat? c? exist? tot atâtea resurse, ?i nu date pentru noi restric?ii legislative în domeniul patrimoniului, care a?teapt? s? fie utilizate inteligent de întreaga societate civil?.

Povestea descoperirii sitului arheologic de la B?iceni din comuna Cucuteni arat? viziunea romantic? perpetuat? necritic pân? ?i în cele mai recente texte despre acest sit arheologic. Povestea începe cu itinerariul întemeietor al folcloristului Theodor Burada. Întâlnirea renumitului folclorist cu ??ranii ce extr?geau ?i transportau în care piatra de pe v?ile B?icenilor este redat? nuan?at, specific unei prelu?ri tenden?ioase ce mut? accentul de pe descoperirea frumoaselor fragmente ceramice pictate, asupra ne?tiin?ei crase de care d?deau dovad? ace?tia. În desf??urarea cuvintelor din text, apare asigurarea c? savan?ii au ac?ionat imediat ?i au salvat valorosul patrimoniu, chiar dac? au fost numeroase tergivers?ri nu doar legate de sursele de finan?are, ci ?i de aprecierea a aceea ce s-a descoperit, chiar în rândul elitei. Aceast? reflectare din perspectiva unic? a litera?ilor, a celor ce pot vorbi ?i în numele celor ce “nu vorbesc” arat? ?i înt?re?te perspectiva civilizatoare a ?tiin?ei ?i arunc? a umbr? aproape indelebil? asupra vechilor comunit??i rurale.

Absen?a con?tiin?ei patrimoniului la acele comunit??i, constatat? pe baza m?rturiilor savan?ilor, a direc?ionat ?i atitudinea fa?? de descoperirile ?i ?antierele arheologice ?i practicile patrimoniale. Este necesar? o revedere a acestei domina?ii a textului academic pentru a înt?ri viziunea democratic? asupra scrierii, în sensul unei mai bune grafii asupra memoriilor locale.
Ca un tipar, traseul bunurilor culturale din excav?rile siturilor arheologice trec direct în colec?iile institu?iilor universitare sau muzeale. Acest comportament exclusivit a condus la dispari?ia perspectivelor integrative, a reflec?iilor asupra memoriilor locale, a valoriz?rii locale a patrimoniului. Lipse?te o baz? de date adus? la zi a colec?iilor arheologice din ?colile comunelor unde s-au format datorit? ini?iativei localnicilor la acea vreme. Nu exist? cataloage care s? cuprind? unitar ?i cât mai extins artefactele din aceste micromuzee, nestimulate s? î?i extind? colec?iile ?i atribu?iile pentru instituirea de gr?dini arheolgice.

Abordarea socioarheologic? mi-a înlesnit observarea altor teme: ce loc are cre?tinul ordodox, catolic sau protestant în abord?rile ?tiin?ifice ce trateaz? ca fenomen marginal credin?a, iar de aici un raport tensionat între viziunea iluminist? a omului modern de ?tiin?? ?i obiectul de studiu. Este evident c? devalorizarea credin?ei în Dumnezeu ?i tratarea holistic? a credincio?ilor ca un trib r?t?cit de pelerini (cu adev?rat raportul lor cu timpul este cel dat de imaginea pelerinului) prin modernitate exprim? nota de hybris a ?tiin?ei, care-?i ucide obiectul transformat în cunoa?tere academic?.

Peisajul idilic de prim?var? din zona Cet??ii Neam?ului, în apropierea fântânilor de sare lichid? de pe teritoriile satelor Lunca ?i Oglinzi (de o semnifica?ie cultural? universal? dat? de milinera utilizare a acestei resurse f?r? a fi monopolizat?, prin diverse amenaj?ri arhitectonice, de un grup restrâns), este un simplu apendice în literatura arheologic?. În textele de etnologie figureaz? obiceiurile, vestimenta?ia, dar în foarte pu?ine studii sistematice despre cromatica zonei culturale ?i peisajul cu care aceasta interac?ioneaz?. Universalul nu î?i prea face loc.

Memoria cultural? este preocupat? de recuperarea trecutului traumatizat de Al Doilea R?zboi Mondial, care interfereaz?, prin distrugerile produse, cu a?ez?rile neolitice cucuteniene. Astfel, cuno?tin?ele depre o a?ezare arheologic? cucutenian? sunt îmbog??ite de istoriile orale ce depun m?rturie despre r?zboi ?i ravagiile acestuia asupra p?mântului, a locurilor a?ez?rilor preistorice (bombardate sau transformate în tran?ese militare), nu doar a fiin?elor vii.
Practicile sociale curente nu au exclus exploatarea s?rii lichide, de bun? calitate. Sarea lichid? este o resurs? liber? a naturii. Utilizat? de comunit??ile neolitice, posibil ?i din paleolitic, sarea constituie ?i în prezent o resurs? comunit??ilor din apropiere. Aceast? situa?ie leag?, într-un timp ancestral, comunit??i diferite într-un peisaj arheoclin care ar putea fi extins ca gr?din? arheologic?. Din m?rturiile culese personal, sarea lichid? este folosit? în mod curent în multe buc?t?rii dup? ce, în prealabil, au fost eliminate depunerile de impurit??i prin p?strarea în recipiente expuse la soare.
Un nou peisaj se na?te: drumurile, urmele l?sate, recipientele de plastic abandonate, în?l?area p?mântului din jurul fântânii prin a?ezarea de ramuri de copaci pentru a facilita accesul, între?inerea fântânii prin amenajarea unui “?tiubei” de lemn de r?chit? (trunchi de copac din care s-a eliminat partea interioar? pân? la alburn), fragmentele de ceramic? cu suprafe?e de cel mult 2-3 cm2, urme de ?an?uri, ba chiar resturi de piloni folosi?i de arheologi sau urmele l?sate de cablul metalic uitat legat de trunchiul unui copac, acum absorbit în ?esutul acestuia.
În?elegerea tuturor amenin??rilor ca fiind, de fapt, resurse culturale pentru ini?iarea unor practici patrimoniale este, în fond, precondi?ia pentru un patrimoniu durabil. În?eleg prin topologie a amenin??rilor un instrument conceptual de organizare a unei diversit??i observa?ionale, în continu? mi?care, dar nu este nicidecum o tipologie sau topografie ?i cu atât mai pu?in condi?ia unei noi codific?ri conceptuale pentru un nou set de legi privative inseriabile în mul?imea celor deja existente în domeniul patrimoniului.
De la început este necesar? respingerea unei viziuni alarmiste asupra amenin??rilor care, dac? nu i s-ar opune nici o critic?, ar reliefa doar un vast câmp de cultur? aflat? în deriv? ?i descompunere istoric?. Acolo unde imaginile sugereaz? cum anumite situri arheologice sunt depozite de de?euri trebuie avut? în vedere convergen?a unor factori distinc?i: absen?a sau diminuarea unei valori în cadrul memoriei locale, lipsa inform?rii locuitorilor, inexisten?a managementului de?eurilor, exploatarea economic? sau tipul de zon?, degradarea simbolic? a terenului dup? exploatarea sa arheologic?, dezvoltarea infrastructurii locale etc. Adeseori, confuzia tipologi?tilor pleac? de la instituirea unui model, ob?inut statistic pentru a-i cre?te gradul de credibilitate ?tiin?ific?. Pe baza acestuia este cel mai u?or s? se dezvolte o infrastructur? conceptual? care s? arate anomaliile, abaterile, erorile, absurdit??ile ?.a.m.d. Este evident c? având o baz? a unei esen?e construite cultural, din variabilitatea necontestabil? a viului se vor descoperi nenum?rate aspecte care vor fi delimitate, diferen?iate ?i tratate ca amenin??ri dup? ce, eventual, sunt dispuse în aranjamente statistice. Aceast? atitudine produce multe maladii tipologice ?i, în cele din urm?, devine un uria? corp lingvistic, o limb? de sine st?t?toare într-un algoritm de scris care cuprinde întreg viul ?i transform? partea, fragmentele în totalitate, respingând orice urm? de necunoa?tere.
Vizitele pe siturile arheologice m-au convins c? nu este suficient? con?tiin?a trecutului pentru a valoriza patrimoniul, ci este nevoie de ceva mai înalt, ?i anume de bucurie. Pare tot mai clar c? obsolescen?a lucrurilor este accelerat? de industria cultural?. Iubirea nu mai are un în?eles clar în acest context ?i tot mai pu?ini oameni o pot dovedi mai ales fa?? de mediu ?i lucrurile din el. Responsabilitatea cap?t?, în acest context, valoare prin reglement?rile normelor sociale. Programele sociale de “sensibilizare”, “responsabilizare” nu pot ob?ine o eficien?? crescut?, nu doar prin statutul de activitate intermitent? sau determinat?, ci prin forma extern? de a produce participarea subiec?ilor ce formeaz? grupurile ?int?. Aceste mecanisme socio-culturale au la baz? criterii tipologice ale evolu?iei. Pe aceast? pia?? a programelor este diminuat? voca?ia membrilor în favoarea abilit??ilor de management, de atragere de resurse etc., dat fiind c? exist? o competi?ie acerb? între organiza?ii. Majoritatea acestor organiza?ii tind s? fie organisme birocratice prin care institu?iile centrale î?i externalizeaz? nu sarcinile, ci atingerea unor obiective. Cum este posibil ca aceste calcule ale capitalului cultural s? nu mai fie un monolit de discursuri ?i practici? Noutatea adus? la rang de norm? a integr?rii culturale are, desigur, un efect ?i asupra perspectivei asupra patrimoniului. Faptul c? sunt colec?ii impresionante ce apar?in culturilor neolitice de pe cuprinsul Europei preocup?, îndeosebi, speciali?tii. În particular, se manifest? interesul populariz?rii acestor colec?ii de artefacte.

Dar obsolescen?a nu trebuie în?eleas? ca un proces total de învechire ?i, în cele din urm?, de devalorizare. În acela?i timp, nu-i vom nega acest efect. Teza “îmblânzirii spa?iului ?i timpului” urmat? de c?utarea simbolurilor, semnelor ce au “umanizat” spa?iul naturii, genereaz? imagini apocaliptice asupra timpului ?i spa?iului modern în experimentare a noului, care pare a deschide por?ile s?lb?ticirii timpului. Ea pune în centrul lumii vii omul ?i efortul unic al acestuia de a modela spa?iul ?i timpul din cadre externe insensibile la dorin?ele ?i capacit??ile corpului, într-o form? a idealului. Reg?sim filosofia esen?elor care acum se confrunt? cu inexplicabila ira?ionalitate c?tre nou a unui num?r foarte mare de oameni.
Trebuie s? revedem conceptual coevolu?ia omului cu mediul, dezvoltarea fenotipului individului ?i a preferin?elor unei micropopula?ii în strans? leg?tur? cu mediul, nu în radical? separa?ie fa?? de acesta. O evolu?ie prin salturi, de la o esen?? la alta ne conduce spre o viziune fals? asupra culturii, ca ?i cum aceasta urm?re?te perfec?iunea des?vâr?it?, fiecare etap? fiind cea mai bun? posibil?. O popula?ie de 50-100 de locuitori ai unei a?ez?ri preistorice se reg?se?te, în primul rând în fa?a unei generozit??i spa?iale ?i temporale: p?duri “nesfâr?ite”, paji?ti, animale primejdioase sau nu, seturi diferite de mi?c?ri, de la nori, la frunze, iarb?, ploaie etc. Limitele teritoriale, este de presupus, nu sunt înc?lcate atât de des în via?a unui individ încât s? se impun?, prin amici?ie sau lupt? (poate urmat? de exterminare) reguli de convie?uire între grupuri diferite. Dar dac? m?rim sec?iunea temporal? ?i spa?ial?, silogismele, axiomele sau analogiile conduc c?tre o viziune plin? de furtuni sau catastrofe, dispari?ii impresionante de complexe culturale. Desigur, sunt peste tot urme ale violen?ei, dar nu ale unui grad maxim de desf??urare a distrugerilor. Mai mult, teza îmblânzirii timpului ?i spa?iului ne conduce la viziunea s?lb?ticirii acestora, a a?tept?rii impresionante în stare recesiv? ca apoi, dup? o perioad? de aur s? revin? precum zeul chemat de Nietzsche ca s? readuc? “via?a”, dup? îndelungi practici de mortificare. Pentru a seduce orgoliile de întâietate cultural? este necesar ca aceasta s? arate expresia pierderii, prin norm?, a unor libert??i considerate naturale. Pentru a sc?pa de circula?ia valorilor controlat? de norm?, este c?utat? o alterare, noul fiind aceast? recompens? psiho-social? pentru ceea care pare a fi resim?it ca veche, tratat? ca un rapt (indispensabil ob?inerii “eliber?rii”).
Iubirea este o resurs? fundamental? a vie?ii ce se poate debarasa de ?es?tura legilor, tocmai pentru c? este diferit? de responsabilitate (aceasta din urm? poate fi înso?it? de un comportament violent dac? este periclitat? de unul contrar) ?i nu poate fi cerut? sau pretins?.

Atractorii prea pu?in stranii
Premisa acestui capitol explic? par?ial atrac?ia fa?? de ideile ce sugereaz? o dinamic? stabil? pe termen lung ?i efectele asupra patrimoniului arheologic delimitat de acest demers. Am împrumutat din teoria matematic? a haosului termenul de atractor pentru a aproxima comportamentul socio-cultural ?i dinamica natural? asupra unui peisaj, sit arheologic sau loc vestigiar. Dar nu pentru a spune c? acestea formeaz? un atractor, adic? un loc ce poate fi un peisaj cultural, în care s-au stabilizat, ci pentru a cunoa?te de ce stabilitatea sta?ionar? este preferat? conceptual, chiar atunci când viziunea ?i comportamentul deschis imprevizibilului sunt mai aproape de natura oamenilor.
Voi extrage din aceast? preferin?? o alt? amenin?are, desigur în?eleas? ca poten?ial? resurs? cultural? a patrimoniului. Dac? lucrurile ar fi foarte stabile în timp, atunci nu ar mai avea sens s? compunem concepte mai mult decât ar face compozitorii pentru a satisface anumite “trebuin?e” culturale (care, la modul cel mai profund, devin inexplicabile cu adev?rat în aceast? paradigm? de gândire). Sensul pare a fi de scurt? durat?: un micro-sens trebuie urmat de un alt micro-sens pentru a nu perturba continuitatea cultural? ?i a ob?ine un nedorit efect de tranzi?ie. Este ?i real? aceast? imagine? Exist? cu adev?rat tranzi?ie, adic? transforma?ionism de la un tip la altul, conform unei viziuni evolutive temperate? Nu ne confrunt?m cu o tautologie atât de evident? încât nu o mai vedem? Voi reveni la tipologie. O dat? impus un model, tendin?a va fi s? se compenseze orice erodare, natural? sau cultural?, a acestuia. Pentru a “salva” forma originar? ?i pentru a-l confirma de cât mai multe ori de dragul continuit??ii stabilit??ii tipologice.
Conceptul ales este util pentru a în?elege dinamica unei a?ez?ri preistorice, nu simpla expozi?ie tipologic? a acesteia, pe seama c?reia sunt construite false amenin??ri asupra patrimoniului sau nu pot fi manageriate eficient amenin??rile, indiferent dac? sunt adev?rate sau false. Impresia provine de la faptul c? mai mult? informa?ie ar înseamna o mai bun? cunoa?tere ?i, de aici, sus?inerea cre?terii datelor arheologice, adev?rate arhive, nu aduce o simplificare a problemei. Mai mult? informa?ie nu este totuna cu o mai bun? cunoa?tere atunci când sistemul studiat nu este unul tipologic, îns? aprecierea sa ca determinist apar?ine de obi?nui?? ?i prejudecat?. Redundan?a sau repeti?ia, precum în muzic?, devin un fond comun, al obi?nuin?ei, al timpului antropic în cunoa?terea ?i practica patrimoniului, care las? deoparte, treptat, acumularea de necunoa?tere a obiectului.

Am introdus ?i conceptul de peisaj arheoclin, tocmai pentru a sugera diferen?a fa?? de peisajul arheologic desemnat ca o form? estetic? rigid?, fixat? într-un tipar de idei. Sursa unui sit arheologic este peisajul arheoclin, prin care desemnez, analog topologiei, gradientul sau varia?ia acelui loc de unde se r?sfrâng toate urmele materiale, semnele ?i semnifica?iile legate de locuirea preistoric? uman? conexe cu comunit??ile umane din prezent ?i de peisajele antropice actuale.

Patrimoniul, în forma sa clasic?, este dominat de controlul centralizat, birocratic. Teoria sociologic? a controlului social arat? c? aceste structuri se stabilizeaz? într-un formalism lingvistic ?i un tipar de reac?ie: o limb? dificil? care are ?i avantajul întâiet??ii cunoa?terii nemijlocite a semnifica?iilor acordate instrumentelor de producere discursiv? ?i de control. Acest tip de control centralizat în care este situat ?i patrimoniul, mizeaz? pe o stare ideal? de stabilitate, una a iner?ei. Tocmai aceast? viziune trebuie transgresat? pentru a în?elege dinamica unei a?ez?ri arheologice ?i a peisajelor arheocline.

Întreaga istorie a a?ez?rii urmeaz? liniile dinamice ale echilibrului instabil. Cel mai dificil este ca a?ezarea s? fie men?inut?, nu ini?iat? ?i locuit?, iar aceasta nu implic? doar respectiva comunitate, ci tot ceea ce urmeaz? ei. Înteleg prin peisaj arheoclin topologia din care izvor?sc formele vestigiare, leg?turile dintre ele ?i vecin?t??i; un peisaj arheoclin nu este imobilizat de propria greutate simbolic? ?i cultural? în pânza spa?io-temporal? a unei paradigme patrimoniale larg acceptate, ci este conectat la o re?ea cultural? ?i fizic?, cu o dinamic? imprevizibil?. Este iluzorie delimitarea rigid? a unui promontoriu cu un sit arheologic reperat (eventual ?i cercetat sistematic de arheologic) situat undeva la câ?iva kilometri de o comunitate rural?. Acest loc este unul ?tiin?ific, obiect strict al cunoa?terii specializate ?i reglate tipologic.

Un peisaj cuprinde întreaga micro-zon?, leg?turile (re?eaua topologic?) cu vecin?t??ile, inclusiv cu formele sociale ?i culturale prin care intr? în contact cu memoria comunicativ?, local? ?i cultural? a comunit??ii proxime. Distan?a fa?? de un peisaj arheoclin este una cultural?. Acest tip de peisaj impune practici specializate, o abordare particularizat?.
Reg?sim în practicile UNESCO sau Icomos, ini?ial cu accent pe salvgardare, conservare ?i expunere a patrimoniului, orientarea c?tre re-evaluarea patrimoniului pentru a-l valoriza ?i ca un bun economic; aceasta ne arat? cât de iluzorie este o tipologie rigid? a amenin??rilor asupra patrimoniului, bazat? pe crearea de tipuri imuabile de patrimoniu. Aceste tipologii exclud manifest?rile vii care fac sistemul complex s? fie dinamic, nu în echilibru stabil, cu o unic? finalitate ce trebuie men?inut? cu orice pre?.
Un sit arheologic este un termen prin care, sub o form? ?tiin?ific?, este desemnat un anumit loc dintr-o topologie oarecare ce con?ine anumite propriet??i. Acestea corespund unor criterii ?tiin?ifice de clasare. Desigur exist? ?i criterii pre?tiin?ifice, la fel de valabile pentru anumite cerin?e, de clasare a unui loc care se poate dovedi cel pu?in par?ial suprapus de locul ?tiin?ific: în limbaj popular, un loc unde au fost observate r?m??i?e ceramice este atribuit unei categorii simbolice de locuri. Este începutul clasific?rii spa?iului în puncte identitare pe care le numim locuri.
Locurile nu sunt neap?rat antropologice în sensul defini?iei lui Marc Augé, chiar dac? sunt cuprinse de un sistem antropic de valorizare – cel al conferirii de nume. Chiar ?i un non-loc (non-place cum îl nume?te Augé) precum aeroportul are note profund umane: zâmbetele, lacrimile, încordarea, fe?ele care se privesc dup? mult? vreme, ner?bdarea, privirea str?inului, îmbr??i??rile sincere, neafectate de mul?ime sau de regia unui cadru domestic ne arat? c?, în func?ie de ceasurile folosite, non-locurile sunt pline de manifest?ri umane, poate c? mai umane fa?? de cele unde sunt admise colectiv locurile antropologice.
Un peisaj arheoclin nu este neap?rat un loc antropologic unde se întâlnesc o multitudine de urme umane, ci un loc al unor indicii umane, ale unor manifest?ri ce ne elibereaz? de propria completitudine cultural? pentru a valoriza întâmplarea ?i cursul, deopotriv? ale evolu?iei umane.

Dar nu este atât de u?or s? deosebim ce este ?i ce nu un loc antropologic. Din acest motiv am dedicat mai multe rânduri unei analize a a?a-ziselor comunit??i caracterizate de completitudine simbolic?: tendin?a spre ubicuitate a simbolurilor astfel încât o comunitate este portretizat? de tendin?a spre un echilibru simbolic stabil, în sensul c? acestea vor acoperi într-un interval de timp cât mai multe r?spunsuri astfel încât, în general, ofer? un conformism ?i confort simbolic. Golul, necunoa?terea ?i întreb?rile fundamental cinetice ale omului sunt trecute în plan secund, întâlnite la un grup marginal (indiferent de ierarhia social?).
Este evident? iluzia cultural?, dar privit? din interior. Din miezul povestirii acesteia, ea apare ca o form? categoric uman? de tr?ire a lumii cu un fundal fonic repetitiv, bazat pe leitmotive ce amintesc de echilibrul stabil, dar tocmai pentru a expulza o sec?iune mai mic? asupra spa?iului-timp unde imaginea construit? este neexplicabil?. Este o form? excelent? de ap?rare fa?? de haos, fa?? de întregul fond sonor care înregistreaz? frecven?e diferite de emisii fonice astfel încât, ascultându-le necontenit într-o oarecare sec?iune temporal?, dispare orice urm? de soliditate, de reper. Exact acest principiu este amplificat de mass-media, dar tocmai pentru a produce dependen?? de micro?tiri ?i control informa?ional: ?tiri scurte despre evenimente violente (impact cronologic maxim), repetate zilnic, cu anumite frecven?e ansambleaz? lumea dup? un tipar ce relev? exclusiva cruzime devenit? ubicu?.

Revin la termenul de atractor ?i voi încerca s? derulez înapoi linia imaginar? a timpului: locul de unde pleac? întreaga poveste arheologic? este un loc uman, situat undeva în trecut. În cazul nostru va fi în trecut cu aproximativ ?ase milenii, iar pentru convenien?? numim un interval temporal ce cuprinde ?i acest loc temporal neolitic. Pentru patrimoniu ?i arheologia clasic? aceast? stabilitate a a?ez?rii arheologice este asem?n?toare unui container dintr-un laborator. Lucrurile se petrec conform unor scheme conceptuale animate de o succesiune nerelativist? a unor sec?iuni de spa?ii ?i evolu?ii de timp.

Ceea ce ne intereseaz? aici const? în a ar?ta c? exist? un loc dinamic ?i în acela?i timp rigid legat: a?ezarea uman? aleas? arheologic, loc al peisajului arheoclin. Peisajul a suferit diferite muta?ii, atât sub aspectul vie?ii umane cât ?i al condi?iilor de mediu. Totu?i, în momentul observa?iei noastre, acel loc al a?ez?rii umane se manifest? într-un anumit proces care nu poate fi separat nici de mediu, nici de comunitatea uman? ce se întâmpl? s? fie o vecin?tate proxim? a acestuia. Astfel, de?i este convenabil din perspectiva arheologiei s? numim simplu sit arheologic, de fapt acesta este cuprins într-o zon? de variabilitate mult mai mare, care cuprinde ?i factorii biotici cei mai influen?i. Aceast? perspectiv? o numesc socioarheologic?. Prin ea în?eleg complexitatea la care a ajuns sistemul dinamic ini?iat de neolitica a?ezare.
În multe cazuri, observa?iile arheologice arat? locuiri intermitente în perioade diferite de c?tre culturi arheologice sau istorice diferite, apoi lungi perioade de stingere a interac?iei umane, îns? o accelerare a celei cu mediul – depunerea straturilor de p?mânt – pentru ca, din nou, s? apar? interac?iunea cu ac?iuni antropice. Din acest traseu nu sunt excluse influen?ele accidentale asupra a?ez?rii neolitice: distrugerea ireversibil? a unei a?ez?ri neolitice ca urmare a expansiunii excesive, ce nu suprapune vechea locuire.

Numeroase a?ez?ri neolitice din apropierea sau interiorul municipiului Ia?i au fost distruse ireversibil sau uitate o dat? cu expansiunea urban? sau industrial?. Unele a?ez?ri cucuteniene sunt descoperite cu prilejul acestor lucr?ri ?i au loc s?p?turi arheologice de salvare. Citez câteva din cele zece fi?e de situri cucuteniene înregistrate pe teritoriul municipiului Ia?i, men?ionate în volumul A?ez?rile culturii Cucuteni din România de Dan Monah ?i ?tefan Cuco?: Bucium, Dealul Socola; Curtea Domneasc? Halele Centrale- Strada C. Negri; Cet??uia – interfluviul dintre pârâul Nicolina ?i pârâul Valea Adânc?; Hanul Beldiman – P?curari; Splai Bahlui – între Podul Ro? ?i Podul Trancu. În apropiere de Ia?i, la Valea Lupului, unde în 1955 a fost construit? Fabrica Chimic? nr. 2 au fost efectuate s?p?turi de salvare. Conform Listei Monumentelor Istorice (LMI) actualizate în anul 2015, la pozi?ia ?apte figura doar situl cucutenian cu numele Splai Bahlui (zona delimitat? de Podul Ro? ?i Podul Trancu) cu num?rul de identificare Is-I-s-B-03506.
Alte a?ez?ri convie?uiesc într-o rela?ie complex? cu comunit??ile rurale. Aceste interven?ii ?tiin?ifice sunt profund diseminatorii, con?inutul extras devine bun patrimonial ?i depozitat la distan?e apreciabile în muzee sau alte tipuri de colec?ii. Acesta este echilibrul dinamic instabil de la care pornim în studierea peisajelor arheologice ?i care st? la baza categoriilor de amenin??ri ce pot fi formulate.

Ru?inea în ?tiin?ele sociale
Printr-o ciudat? inversiune cultural?, abia discursul completat de bazele de date ?i de interdisciplinaritate poate s? asigure c? descrierea preistoriei nu face apel la fic?iuni cu stiluri diferite de ob?inere a plauzibilului, ci la obiecte descrise cu grade de precizie digital?. Realitatea unui lucru este m?surat? de informa?ia stocat? ?i tipologizat? despre acel lucru. Echivalat? cu arhiva, preistoria este înf??i?at? ca o carte ale c?rei file sunt straturile fizice unde s-au depus cele de cultur? material?. Lumea trebuie cunoscut? doar intr-un mod mai ?tiin?ific, mai specializat. Aceasta pare a fi accep?iunea popularizat? pentru a identifica ?i îndep?rta amenin??rile ce-i pot afecta stabilitatea în aceste propozi?ii mari cât lumea, formate din depozite de semne lipsite de mi?care.
Dac? este posibil?, cum se manifest? jena fa?? de preistorie? Care sunt consecin?ele ru?inii în practicarea ?tiin?elor sociale? În acest preambul al prezent?rii unor topologii de amenin??ri asupra patrimoniului preistoric m? voi folosi de câteva note scrise de Günther Anders pe seama a ceea ce a numit “ru?inea prometeic?”. Dac? aceasta se manifest? la individ, oare nu ?i-a f?cut apari?ia ?i în ?tiin?ele sociale, atât în ceea ce prive?te practica lor, cât ?i a cunoa?terii subiectului? Oare nu cumva modul în care este profesat? o ?tiin?? reflect? ?i forma subiectului? Un antropolog care ar utiliza exclusiv notele de observa?ie ?i interviurile de istorie oral? “înregistrate” cu stiloul pe agend? ar mai c?p?ta credit ?tiin?ific într-un mediu academic modelat de noile tehnici de stocare a informa?iei? O perspectiv? sociologic? ne-ar ar?ta cum se învechesc nu meseriile, pasiunile, ci modurile lor de practicare, care nu apar?in exclusiv de instrumente teoretice perfec?ionate – noi teorii sau idei, ipoteze. Exist? o form? de frumos fa?? de care este încercat? ru?inea, spre deosebire de cea care bucur? ?i elibereaz?.

Nu cumva în fa?a tehnicii moderne, argila, apa, soarele, fructierele de argil? ars?, cu?itele ?i unghierele de silex, casele din lemn ?i p?mânt par jalnice amintiri ale unor corpuri ce apar?in unei alte specii umane? Se pare c? noua deviz? este: nici un loc gol în ?tiin?e, totul trebuie transformat în informa?ie, orice nou? tehnologie este o surs? absolut? pentru întregirea imaginii c?utate. Acest ideal de a completa un presupus tip cost? nu doar mult? osteneal?, ci ?i dinamica diversit??ii culturale, for?at? s? se supun? unor rigori tipologice. Va trebui s? distingem aceast? perspectiv? distructiv? prin caracterul de omniscien?? a unui a?a-zis scop final ce s-ar ascunde în subiect, fa?? de cea a atitudinii rezervate, fire?ti, ce se încadreaz? în dezv?luirea de noi perspective. Dac? perspectiva psihologic? ne poate ar?ta un anumit scenariu, oare ce fel de imagine ne poate descrie sociologia despre valoarea practicii arheologice asupra preistoriei pus? în conexiune cu exigen?ele moderne asupra tehnicii?
Oare gândirea, ra?ionamentele ?i intui?iile pot asigura singure prestigiul unui savant f?r? s? apeleze la tehnica modern?? Nu cumva s-a a?ezat un praf cultural peste toate uneltele create de gândire, iar numai trecerea la noi unelte, proiectate de aceea?i gândire, dar care se întorc în lume ca ?i cum i-ar fi st?pâni ilumina?i, cu adev?rat vrednici s? controleze “vechile” instrumente? Sutele de sateli?i artificiali nu devalorizeaz? simbolic trecutul umanit??ii? Nu par a spune într-un flux continuu, f?r? apus ?i f?r? r?s?rit, c? aceasta este singura perfec?iune la care a ajuns vreodat? evolu?ia, chiar dac? este un simplu nod informa?ional ce transmite coduri indiferente la tendin?a de a prefera anumite simboluri? A s?pa în trecut pare a fi o îndeletnicire romantic?, dar atunci când este coordonat? magistral de tehnica modern? reu?e?te s? se transforme într-un produs riguros modern, lipsit de orice stâng?cie proprie unui cercet?tor înv??at s? înve?e singur. ?i întreb?rile se pot succeda într-o list? pe care oricine o poate manipula într-un r?zboi cultural structurat pe împ?r?irea lumii în tipuri, esen?e, arbori, idoli în continu? c?utare de adep?i.

Uneltele folosite la începutul secolului XX nu mai pot fi creditate de arheologii de la începutul secolului XXI, f?r? a utiliza noile dispozitive de producere a datelor: GPS, magnetometru, rezistivitatea electric?, fotografia aerian?, scaner laser de la în?l?ime etc. Ce se întâmpl? cu vastele zone de ?tiin?? unde cercet?torii nu au acces, prin natura limitativ? a noului, la instrumente noi? Fotografia aerian? este de o valoare indiscutabil? ?i pentru preistorie a?a cum poate fi pentru studierea dezvolt?rii urbane sau a impactului peisajelor agricole. Dar poate deveni o component? larg r?spândit?, u?or accesibil? oric?rui cercet?tor? Prin acest caracter limitativ, grupurile de cercet?tori interesa?i sunt constrân?i la cooperare trans-universitar?. Noi h?r?i ce surprind aceste muta?ii în cercetare modeleaz? ?i viziunile, dar mai ales r?spunsurile ?tiin?ifice. Peisajul academic nu este încheiat cu aceast? muta?ie. Din punct de vedere sociologic este la fel de important? analiza acelui corp caracterizat de omogenitate ?i adaptare ce devine, prin aceast? mi?care evolutiv?, valorizat? negativ, obsolescent.

A produce ?tiin?? nu înseamn? a produce un text neverificabil de aceasta, iar opinia împ?rt??it? de majoritatea formeaz? o anumit? organizare social? a grupurilor. Dar când p?rea mai sigur c? individul este alungat ?i, totodat?, eliberat de ma?in?, apoi de bazele de date, tocmai acestea îl cheam? pe scen? s? fac? sinteze, s? diminueze infla?ia tabelelor ?i statisticilor, infinitului ?tiin?ific. Algoritmul, ca limbaj perfectibil ce poate oferi în timp finit rezultate, a fost preluat de procesele informa?ionale care dezv?luie lumea ca flux, ca mi?care continu? unde trebuie f?cut? ordine prin sc?derea entropiei informa?iei. Informa?ia inaugureaz? noua cunoa?tere despre lume a?a cum mecanicismul newtonian ordona întreg universul pe o scen?. A opune informa?ionalismului o oarecare viziune descalific? sub raport cultural ?i conduce la un fel de specia?ie cultural?, unde cel ce era asem?n?tor, devenit diferit î?i pierde calit??ile culturale integrative.
Ru?inea în fa?a frumuse?ii tehnicii nu este deloc neglijabil? pentru patrimoniu. Acesta trebuie s? produc?, sub presiunea unui public nou, impresii mai puternice, mai vii, “de-fosilizate” care s? lase f?r? cuvinte. Ce fel de mu?enie -estetic?, discursiv?, moral?- va depinde de culturile aflate în diferite tipuri de mi?care? Îns? este vizibil chinul socio-profesional pe care îl încearc?, luând diverse forme culturale, ?tiin?ele ce nu au acces la obiectele în a c?ror lips? par s? nu fac? nimic. Obsolescen?a omului descris de Günther Anders, terifiat de a fi liber, preocupat de a fi etern ocupat, pare s? fie o linie de plecare ?i pentru obsolescen?a ?tiin?elor sociale, care trebuie s? umple golul, considerat du?man absolut al cunoa?terii (Günther Anders, Obsolescen?a omului, 2013: 184). Spaima de gol ar putea fi transfomat? estetic în spa?iu liber, peisaj al nimicului, a?a cum sugestia în pictur? sau haiku las? loc liber gândurilor individului, prezen?ei particularului, nu doar socialului. Insa?ietatea de a multiplica bazele de date ?i normele sociale transform? lumea într-un monolit social multistratificat cultural, iar orice spa?iu de experien?? reglat de lege, de norm?, de informa?ie produs? necontenit de ?tiin?e, ele însele speriate de perspectiva de a fi ne-ocupate cu ceva serios. În fa?a acestei provoc?ri, patrimoniul poate dezvolta tehnici pentru a transforma amenin??rile în valori; de a schimba practica producerii de legi restrictive în favoarea unor linii dendritice prin care cultura s? men?in? o leg?tur? nereglementat? exclusiv nomotetic cu preistoria. O amenin?are este ?i un drum pentru a descoperi o solu?ie la care nu a ajuns nimeni pân? atunci, iar aceasta, sociologic, este o resurs? pentru grupurile culturale.

Sub presiunea multitudinii numerice, valorile au proprietatea de a putea fi organizate în func?ie de o singur? scânteie de adorat, cu ramifica?ii de impact social, în simboluri idolatre. Falsele locuri ale memoriei acoper? cu imaginea lor o diversitate divergent? (netipologic?), r?sturnând-o într-una opus? (controlabil? ?i, astfel ierarhizabil? categorial) ca ?i cum scopul este dirijarea valorilor într-un model ?inut laolalt? pentru c? poate fi controlat. Premisa pe care am avut-o când am descris aceste amenin??ri ale idolilor culturali – ce se doresc cât mai reprezentativi unei culturi sau lupte s? impun? o singur? cultur? – a fost fundamentat? pe în?elegerea patrimoniului într-o rela?ie dinamic?, cu r?spunsuri netipologice, sub forma dialogurilor ?i nu prin codificarea a nenum?rate date în vederea implement?rii poli?iene?ti, astfel încât s? fie posibil? valorificarea aleatorului, întâmpl?torului ca resurse ale diversit??ii culturale.

Topologia amenin??rilor
Orice tipologie are tendin?a de a construi obiecte medii, care respect? anumite criterii de incluziune într-o serie coerent?. Sistemele legislative din domeniul patrimoniului nu fac excep?ie de la caracteristica general? a legilor: numeroase ?i aride propozi?ii ce codific? restric?ii nenum?rate fa?? de care alte institu?ii trebuie s? le vegheze aplicarea, dar, mai ales, oamenii trebuie s? le cunoasc?. Cercetarea amenin??rilor asupra patrimoniului, plecând de la observa?iile asupra siturilor arheologice atribuite culturii arheologice Cucuteni-Tripolie, începe cu câteva preciz?ri referitoare la “amenin??rile” poten?iale ale unei tipologii ale amenin??rilor asupra patrimoniului.
Tipologiile amenin??rilor pot fi transformate în amenin??ri mai veridice decât cele reale asupra patrimoniului. V?zut ca domeniu imuabil, patrimoniul este privat de în?elegerea dinamicii memoriilor culturale. Legile, tot mai abundente, ?intesc (izolat) anumite amenin??ri, f?r? a fi capabile s? gestioneze eficient un volum mare de amenin??ri, descrise fragmentar, în textele ?tiin?ifice.

Numeroase rezerve sunt cerute fa?? de harta descris? de o anumit? tipologie. Care este încrederea într-o anumit? tipologie a amenin??rilor asupra patrimoniului, dar, îndeosebi, pe ce criterii sociologice este construit? încrederea într-un astfel de instrument cultural, elaborat în cadrul unui demers cu acest scop? Martorul, cel care depune m?rturie despre starea punctual? a patrimoniului este o institu?ie credibil? atâta vreme cât probeaz? mai multe calit??i morale, legale sau culturale, dar aceasta nu-i confer? ?i calit??ile infailibilit??ii. De multe ori, tipologiile amenin??rilor trateaz? subiectul doar din perspectiva celui amenin?at, singurul ce pare a merita protec?ia ?i aten?ia ?tiin?ific?. R?mâne, astfel, un întreg topos neverificat ?i necunoscut, dar mai ales radicalizat printr-un demers ?tiintific ce face patrimoniul victim?, singura victim?. De asemenea, nu de pu?ine ori, teama este sugerat?, mai mult sau mai pu?in direct, astfel încât este cerut? unitatea în fa?a unui agresor f?r? chip dar mai ales f?r? o ac?iune real?. Tipologiile nu reu?esc s? sugereze dispre?ul cu care unii dintre administratorii culturali trateaz? p?r?ile în conflict. Un alt punct slab al tipologiilor este privirea partizan?: de pild?, spa?iul rural este tratat de o parte a elitelor ca un loc “primitiv” pe seama c?ruia pot fi puse toate nereu?itele culturale ale “na?iunii”. Paseism, sentimentalism sau dimpotriv?, civiliza?ie, iluminism, progres sunt termeni ce descriu ca doi poli, mereu cert?re?i, o lume care se retrage în morminte ?i alta care se eternizeaz? în texte; bipolaritatea descriptiv?, înc? actual?, încearc? s? acopere privirea netipologic? asupra acestui conflict în care este distrus, conservat, distribuit ?i patrimoniul.

O form? atenuat? a acestui radicalism a avut ca efect separarea simbolic? a categoriilor culturii clasice numite rural ?i urban astfel încât, de?i un procent considerabil al patrimoniului provine din descoperirile de pe teritoriile actuale desemnate ca rurale, înc? nu a avut loc un proces cultural firesc de constituire a peisajelor ?i gr?dinilor arheologice, legisla?ia fiind îndreptat? c?tre obiective punctuale, rigid delimitate în spa?iul fizic (nu simbolic ?i, astfel, topologic al comunit??ilor). Con?tiin?a ?i universalitatea patrimoniului nu pot fi rezultatul unui ghid cultural, oricât de elaborat. Grupurile locale (în?elese ca topologii ale unor simboluri, ritualuri, cuno?tin?e specifice, dar nu solitare ?i închise) interfereaz? în anumite gradiente cu memoriile culturale universale ?i pretind din acest contact ob?inerea unui sentiment însufle?it. Nu orice cultur? etnologic? are aceea?i predispozi?ie pentru patrimonializare; acest aspect nu este u?or de surprins de tipologiile amenin??rilor deoarece este operat ca amenin?are pur ?i simplu, astfel încât este deferit? sarcinilor de conservare ce se afl? în grija unor autorit??i care st?pânesc ?i limbajul specializat. A?a cum am încercat s? ar?t despre ceasurile memoriei, con?tiin?a ?i raportul acesteia cu timpul, dinamica ?i accidentul sunt teme care preîntâmpin? jefuirea cultural? a memoriilor etnografice care par s? nu doreasc? a intra în posesia timpului prin practicarea acerb? a conserv?rii ?i patrimonializ?rii dincolo de propria via??. Aceste “aspecte” etnice nu sunt izolate, ele privesc un num?r mare de comunit??i umane de pretutindeni.

Fotografia sau filmul sunt documente eficiente pentru a dezv?lui amenin??rile asupra patrimoniului, îns? nu sunt cele mai fidele în privin?a modului de transmitere ?i legare a informa?iei. Aceste documente, precum condi?ia martorului, au o caracteristic? în comun: spa?iul pe care îl str?bat ca ?i mesageri, purt?tori de informa?ie spre o entitate, cel pu?in presupus?, ca fiind interesat? de con?inut. Între mesager ?i destinatar exist?, astfel, un co-interes pentru decodarea ?i p?strarea con?inutului de informa?ie. Cât despre expeditor, acesta are o figur? la fel de ambigu? precum cea a destinatarului. Din trecutul preistoric nu vine nicio telegram? dac?, în prealabil, acesta nu a fost înscris în cartea ?tiin?elor interesate de acest loc. Con?tiin?a despre un lucru nu este cel mai u?or aspect de ob?inut de membrii unei culturi.
Ca manifestare social?, entuziasmul timpurilor de început ale unei ?tiin?e sau domeniu de cuno?tin?e este înlocuit la scurt timp de rigorile sistematiz?rilor, sintezelor, revizuirilor ?i îmbun?t??irilor metodelor. Dar îmbun?t??irea nu este acela?i lucru cu progresul liniar pozitiv, istoria cunoa?te ?i regrese. Este un proces impregnat, din perspectiva analizei sociologice, de angoase, nemul?umiri, divergen?e de opinie echivalate cu distan?a dintre uman ?i non-uman (ca ?i cum aceasta din urm? ar fi o non-valoare luat? ca atare). Dac? pe planul achizi?iei de informa?ii sunt semnalate notabile progrese, sociologia grupurilor ne relev? distribuirea cuno?tin?elor pe ramuri de idei, accep?iuni, preconcep?ii ?i, desigur, dup? prestigiu ?i stabilitate, oportunitate financiar?.

Este posibil ca o tipologie a amenin??rilor asupra patrimoniului s? expun? ?iruri consistente de noi maladii patrimoniale ?i s? încurajeze descoperirea unor noi solu?ii. Dar aceste noi maladii patrimoniale pot fi la nivelul unei practici discursive, unde tulpinile de legi ofer? ramifica?ii cu caracter autoreferen?ial. Prin alte cuvinte, limbajul legislativ patrimonial con?ine un mare num?r de propozi?ii care fac referire la alte propozi?ii pentru a stabiliza sau dinamiza o anumit? ierarhie sau dispunere orizontal? din propria arborescen?? de concepte. Aceste dificult??i de reperare a referentului – la ce sau cine se refer? un concept- sunt înlesnite de abunden?a legilor ce descriu ?i definesc patrimoniul în detrimentul favoriz?rii consolid?rii con?tiin?ei culturale a existen?ei patrimoniului.
Cu aceste preciz?ri, o tipologie a patrimoniului trebuie s? apar? sub raportul temporalului. Al ceasurilor. Legisla?ia poate pretinde ap?rarea patrimoniului, dar nu poate impune o con?tiin?? patrimonial?, iar expansiunea limbajului juridic pân? la cele mai mici detalii în definirea patrimoniului trece în plan secundar faptul c? acest concept face referire înainte de orice la un bun cultural viu, specific oralit??ii memoriei. Înainte de a fi portretizat de lege, patrimoniul este memoria celor vii care dispun de el dup? propriile consfin?iri verbale ?i sociale, iar practica înt?ririi acesteia prin documente juridice apar?ine de o form? modern? – instituirea limbajului juridic – de stabilizare în spa?iu ?i timp a bunurilor sau teritoriilor.
Frumuse?ea cinetic? a preistoriei
În dependen?? de prezen?a constant? a omului sau liber? de interac?iunile acestuia, frumuse?ea define?te deopotriv? spiritul celui ce selecteaz? ?i corpul sau mi?carea lucrurilor. Frumuse?ea a devenit o valoare cultural? care influen?eaz? parametrii dinamicii con?inutului de forme al patrimoniului. Frumuse?ea a fost mereu susceptibil? de a fi utilizat? în mecanismul puterii, a consolid?rii prestigiului ?i, astfel, se dovede?te o valoare care î?i schimb? semnifica?iile. Transformat? în obiect sau, înc?, men?inut? ca atribut, frumuse?ea accelereaz? procesele interne de consolidare a re?elelor culturale. Competi?ia cu industria frumuse?ii idealizat? sau proiectat? dup? principii psihologice ce se adreseaz? unor tipuri umane statistice a m?rit spectrul semnifica?iilor frumuse?ii, dincolo de clasicele echival?ri cu adev?rul, propor?ia armonioas?, claritatea, ra?iunea ?.a.m.d. Scena, fundalul, instala?iile de lumin?, suportul sunt elemente conceptuale cu ajutorul c?rora iau na?tere opera?iile de design în cadrul industriilor culturale pentru a da expresivitate subiectului desemnat promov?rii. Obiectele unei expozi?ii muzeale devin subiecte puse în rela?ie de componentele scenografiei industriei culturale. Lâng? p?mântul excavat ?i cernut pe ?antierul arheologic se desf??oar? o scenografie asigurat? de metodele cercet?rii ?i munca în echipe, adeseori în condi?ii dificile. Dar nu totul este reglementat de propozi?iile cu care se mândre?te arheologia sau sociologia.
Pe ?antierul arheologic se aud diverse voci, ritmuri, exclama?ii de disperare sau chem?ri de bucurie. Sfera fonic? din prezent acoper? imaginea artefactelor ce sunt scoase, metodic, pe straturi de p?mânt. Exist? o însufle?ire magic?. O matrice înregistreaz? în sensul opus acelor ceasornicului urmele materiale ale unei a?ez?ri neolitic (unii o imagineaz? sat, al?ii sit ?i, s? fim sinceri, poten?ial prestigiu personal ?i muzeal). F?r? aceast? bucurie un ?antier arheologic ar fi ar?tat complet “mecanizat” de metodele ?tiin?ifice. Cât din bucuria vederii pentru prima dat? a unui artefact, a apropierii de p?mântul pe care a p??it cu milenii în urm? respectiva comunitate neolitic? este împ?rt??ibil? prin aranjamentul coreografic atunci când toate aceste fragmente pline de p?mânt devin subiecte pe o scen? dat?? Va trebui s? apreciem frumuse?ea ?i în func?ie de bucuria dezinteresat? care ne-o ofer? patrimoniul prin contactul nemediat de aranjamentul unui platou arheologic. Separat de câteva straturi de p?mânt, corespunz?toare unor perioade temporale mari, acest sat neolitic se învecineaz? în timp cu un sat al unei culturi ce îl precede. Ce peisaj se formeaz? dup? ce ?antierul arheologic este închis? Dup? zeci de ani cum se vede situl arheologic? Ce impact a avut ?antierul arheologic asupra memoriei locale? Exist? oare pove?ti, neimportante din punct de vedere al cercet?rii arheologice, care constituie legenda descoperirii a?ez?rii str?vechi, care amintesc de obiecte ciudate sau inexplicabile pentru acel loc, un tezaur? Care este relevan?a social? a sitului arheologic în cadrul larg al resurselor utilizate de comunit??ile din acest mediu?
Via?a unui sit arheologic nu poate înceta o dat? cu încheierea studiului ?tiin?ific ce l-a avut ca subiect ?i obiect. ?i totu?i, de cele mai multe ori, siturile arheologice cucuteniene au un destin de container din punct de vedere ?tiin?ific. Ele devin locuri ale p?str?rii, pentru timpul potrivit, când vor fi deschise ca s? reverse “noi bunuri” de patrimoniu. Aceast? atitudine este dependent? de receptarea sitului arheologic ca loc ?i situare statice. Propriu-zis, situl arheologic nu este un loc ?i nici nu ocup? un loc ?i nici m?car un timp. O a?ezare arheologic? este o stare dinamic? care poate fi descris? de un peisaj ce evolueaz? în timp ?i spa?iu.

Bunurile culturale sunt asociate cu reputa?ia cercet?torilor, interesul institu?iilor din domeniu, comunit??ii. Patrimoniul se dovede?te mult mai complex fa?? de ceea ce poate s? surprind? discursul specializat sau legile ?i conven?iile. O abordare socioarheologic? poate deschide perspective noi, utile pentru o profund? integrare a patrimoniului în complexul cultural al unei societ??i globale. Ea poate media între nevoile directe, imediate ale comunit??ii, practicile muzeale, interesele patrimoniale, cercet?rile arheologice, constituirea bunurilor comunitare, ?tiin?ifice, muzeale ?i patrimoniale, vizibilitatea transcomunitar? a culturii neolitice. Un fragment ceramic, o unealt? de silex, o sec?iune arheologic? ?i terenul din vecin?tate, o râ?ni?? sau un idol neolitic nu sunt doar obiecte de uz ?tiin?ific, cum nu devin simple piese de patrimoniu, simple amintiri ale comunit??ii ?i, desigur, nu sunt doar expresii ale evolu?iei omului. O complex? re?ea social? suprapus? de un ramificat arbore cultural formeaz? itinerariul tuturor acestor secven?e ireductibile.

Anatomie. Alarmism cultural
Anatomia este, într-un fel, ca ?i muzica compulsiv?: disecare a subiectului pân? la cele mai mici am?nunte relevante unui timp cultural. Acesta este privit, ascultat, am?nunt cu am?nunt, pân? la atrofierea senza?iei. Apoi este urmat un proces ?i mai profund de m?run?ire ?i distrugere pentru noi senza?ii culturale. Acest ciclu reiterat nu poate fi evitat prin interdicte, care ar expune doar în anumite medii controlate, prin ?oc, oroarea anatomiilor. Existen?a posibilit??ii contactului uman cu inumanul, a voluntariatului nu în?eleg?tor, ci natural cu inumanul diminueaz? dependen?a obsesiv? vizual? sau conceptual? fa?? de oribil, groaznic, terifiant. Insitu?ionalizarea sub forma autorit??ii administrative a inumanului fie îl expune jignitor, fie îl ascunde de exterior, astfel încât publicul nu poate practica un voluntariat specific firii umane, f?r? a trece prin nesfâr?ite filtre birocratice.

Aceast? practic? a ?ocului ?i alarmismului cultural nu este întâmpl?toare: ea imunizeaz? ?i face captiv publicul pentru o nou? doz?, ?i mai mare, de inuman. Inumanul devine subiect de comer? cultural, tranzit comunica?ional. Patrimoniul este el însu?i supus unor gesturi inumane: inumanul din violen?a brut? cu care sunt aruncate în aer monumentele dar ?i inumanul care arat? “corpuri neînsufle?ite”- bunuri ale patrimoniului “abandonate” pe terenuri oarecare, expuse “climei necru??toare”. Alarmismul, pentru a atrage aten?ia, nu este str?in mediilor academice. El produce ?oc, informeaz? prin ?oc cultural, singurul, din nefericire, capabil s? produc? o reac?ie, un feed-back (?i sunt folosite expresii ce pun accent pe efecte contrastante, în special de depreciere a unui termen al compara?iei). Fiind la baz? construit pe un ceas al microtimpurilor, ceea ce este selectat este doar timpul scurt ?i violent al distrugerii, al mor?ii, care apoi sunt legate în informa?ii ce reu?esc s? fac? bre?e în con?tiin??, zguduind-o. Cu cât cresc vitezele asociate fenomenelor decupate ?i îmbinate în ?tiri alarmiste, cu atât timpul devine un proces încetinit (ceea ce ne confirm? relativitatea) ?i efectul este o imersiune într-un univers totalizant al violen?ei, f?r? a mai fi perceput în cadrul lingvistic, mediatic ce-l compun.

Ambalat în pachete de ?oc cultural, patrimoniul atrage aten?ia o perioad?, îndep?rtând de la “agenda de zi” alte subiecte. Curând, savan?ii vor trebui s? reia aten?ia publicului ?i colegilor sau institu?iilor, printr-un nou ?oc cultural. Nu întotdeauna ?ocul cultural este negativ; cu cât are un poten?ial de agend? cultural? de zi mai ridicat, cu atât este mai important. Descoperirile din anul 2012 de pe teritoriul satului Cristian (Sibiu), cu prilejul lucr?rilor la o autostrad?, confirm? accentul pe evenimen?ialitate, astfel încât rezultatul final a fost un hibrid de informa?ie ?i prejudecat?. Sunt suprinse la nivel discursiv punerea în scen? a mi?c?rilor importante ale membrilor culturii arheologice descoperite, care pare, astfel, c? ?i-ar fi încheiat recent mi?carea istoric?: anumite secven?e ale culturii arheologice ?i “revolu?ia” ce a avut loc, datele fiind prezentate în mass-media sub termeni de “momente”, “fabulos”, “cel mai vechi moment” al unei popula?ii ce s-a deplasat din Anatolia ?i a “colonizat” (cu accent pe valoriz?ri actuale a spa?iului balcanic) o “veche” popula?ie a c?rei preocupare de baz? consta în vânat ?i pescuit (ca ?i cum aceasta este o v?dit? limitare cultural?).

Pentru mass-media a devenit eveniment, bine garnisit cu mii de fragmente ceramice salvate de arheologi, vase întregibile ?i unicit??i (masc? ?i vas cu dou? guri). Acesta este un exemplu de exagerare pentru a fi creat un eveniment mediatic pe un subiect dificil de dinamizat ?i a atrage aten?ia unui public greu de descris.

Raportat la patrimoniul luat în considerare, ?ocul cultural pune accentul, atunci când adun? suficiente dovezi, pe partenerii de dialog ce se dovedesc în afara rigorilor minime date de valorile patrimoniului, dar mai ales nu pot r?spunde la acela?i nivel discursiv de încredere a institu?iilor: situl arheologic cucutenian “Dealul Dr?ghici” de la Ruginoasa este redescoperit printr-un ?oc cultural. Materialele de pres? din prim?vara anului 2001 înregistreaz? “faptul brutal” cum autorit??ile locale au distrus, prin aprobarea excav?rii pietrei, o parte a sitului arheologic. Primele s?p?turi sistematice au avut loc înc? din anul 1926. Tiparul ?ocului cultural este obi?nuit, prin el sunt acoperite realele culpe, dar mai ales produce, pe termen lung, imunizarea publicului la astfel de evenimente ?i asocierea patrimoniului cu distrugerile “inopinate” ?i alte forme devalorizante simbolic. Mass media nu prive?te înapoi, nu completeaz? o veche ?tire alarmist?, nu a?eaz? lucrurile, ci prefer? s? le împr??tie ireversibil.

Cli?eizarea ?ocului cultural a primit, f?r? voie, un sprijin din analiza literar?. Conceptul “ostranenie”, defamiliarizare, impus de V. Shklovsky în 1925 deschidea pentru literatur? un nou câmp de experien?e pornind de la acelea?i lucruri, dar expuse într-o alt? viziune, cu efecte diferite. Valoarea pozitiv? a defamiliariz?rii este u?or de r?sturnat pentru a fi utilizat? ideologic sau publicitar în balansul emo?ional al ?ocului cultural. Aceste practici de comunicare în domeniul patrimoniului amenin??, pe termen lung, îns??i credibilitatea surselor legitime de a proteja sau conserva un loc patrimonial. Alarmismul este o arm? ce deschide în câmpul patrimoniului calea c?tre o confuzie conceptual? ce se transform? într-un amestec de libertate ?i sclavie în func?ie de limita negociat? a semnifica?iei. Deoarece sistemul de referin?? este arbitrar (nu exist? un sistem de referin?? absolut) îns? este transformat, din comoditate, în reper cert, indiscutabil, alarmismul este un instrument eficace pentru a produce teama. Utilizat institu?ional, alarmismul este o surs? constant? pentru a crea false amenin??ri asupra patrimoniului.
A?a cum institu?ionalizarea limbajelor despre sistemele haotice -vremea- (descrise de ecua?iile matematicii haosului) care nu pot fi prognozate pe termen lung le transform?, sub presiunea ?tirii de tip eveniment, în surse de spaim? social? (a?adar, de control), dobândirea unui control asupra evenimentialit??ii lumii (ob?inut prin informare ?i conectare global?) ofer? aceea?i fals? raportare la un sistem de referin?? considerat obiectiv în sine ?i sunt produse cele mai teribile configura?ii de amenin??ri. Sistemele de referin?e recente (din momentul constituirii unei baze de date) fa?? de care se fac estim?rile valorilor “normale” ale unui interval specificat din cadrul estim?rilor sistemului vremii devine la o institu?ie sau un purt?tor de opinii un atribut social, personal pe baza c?ruia estimeaz? evolu?ia micro sau macro temporal? a lumii (a c?rei popula?ie este mediat? prin concepte specifice, asem?n?tor c?ldurii, unde continuitate este cuantificat? atunci când ofer? valori discrete relevante sistemului de observare).

E?antioane reprezentative
Practica generalizat? a promov?rii celor mai reprezentative obiecte ale artei ceramice din neoliticul cucutenian men?ine un factor ce are poten?ial distructiv, pe termen lung, asupra patrimoniului. Ceea ce am în vedere prin poten?ial distructiv este devalorizarea simbolic? a patrimoniului datorit? selec?iei preferen?iale pentru montajul cultural. Aceast? secven?? intermediaz? patrimoniul brut ?i cel expozi?ional, efectiv vizibil ?i con?tientizat de public. În cadrul ierarhiilor evolu?iilor stilistice în care este divizat? arta neolitic? a culturii Cucuteni-Tripolie, mul?imile de obiecte colec?ionate de fiecare muzeu de pe situri diferite devin surse de piese ale unui ansamblu expozi?ional permanent sau itinerant. Prin accesul la monografiile publicate reg?sim în mod compact întregul inventar “relevant” al respectivului sit – prin întreg în?elegându-se ceea ce este considerat reprezentativ sau semnificativ de a fi publicat; aceast? relevan?? nu coincide ?i cu cea dat? de metodologiile sau tehnicile adoptate de cercet?tori.

Cursul firesc al tuturor obiectelor preluate de pe un sit arheologic este modelat de actul selectiv în vederea unui anume scop. Astfel, muzeul este un loc de confluen?? nu doar a inventarelor de pe diferite situri arheologice, ci ?i a unor sec?iuni temporale diferite – dat?rile estimative ale obiectelor. Chiar ?i atunci când obiectele ceramice sunt grupate pe stiluri, iar fiecare stil este înscris într-o anume etap? a uneia din cele trei faze evolutive a culturii Cucuteni, imaginea reflectat? este aproximativ?. Tipologiile sunt un bun instrument de cunoa?tere în absen?a altora mai bune, îns? ele î?i dep??esc abuziv limitele: reflect? statistici, nu obiecte reale lucrate de diferi?i olari neolitici. Suprafa?a ceramicii necesit? o aten?ie deosebit? ca suprafa?? de imprimare a unei expresii a spiritului me?terului olar, integrat într-un anumit grad în propria comunitate –popula?ia preistoric, dac? aceasta este preferat? unei stricte unit??i popula?ionale-tribul, de pild?.

Suprafa?a nu poate trece drept simplu suport pentru expresia estetic? a me?terului olar; dar într-o expozi?ie liniar? în care domin? fascina?ia voit invocat? fa?? de “arta” olarilor preistorici cucutenieni este ob?inut? tocmai prin punerea lor într-o distan?? radical? în timp, ca semn al unei aproape imposibilit??i ca omul s? fie capabil de expresie artistic? foarte rafinat? conform cerin?elor moderne (în special, aici, luciul, netezimea, fluiditatea formelor- nu caracterul de improviza?ie dat de ?tergeri ?i reveniri ce s-ar observa). Este o atitudine de respingere a oric?rei tendin?e spre o oarecare neglijen??, imperfec?iune, astfel încât o cantitate uria?? de ceramic? trece drept grosier? ?i este clasificat? de speciali?ti cu activit??i cotidiene de rutin?. Wabi-sabi r?mâne o atitudine estetic? exotic? a accept?rii ?i integr?rii în cotidian a imperfec?iunii, a urmelor ce confirm? perenitatea ?i fragilitatea lucrurilor. Monumentele antice ?i ruinele poart? o frumuse?e pe care Winckelmann o analiza în leg?tur? cu ravagiile timpului asupra operelor umane, astfel încât estetica ruinelor apar?ine nu doar de un trecut al întregului, ci ?i de o via?? proprie a fragmentului. Aceast? atitudine fa?? de fragment, considerat de sine st?t?tor dar, într-un mod tainic dat de timpul ce macin? ?i sap? galerii în lucrurile culturii ca un cuib de termite, conduce, în practica patrimoniului preistoric, la un reflex cultural, acela de a selecta fragmentele susceptibile de a produce o anumit? stare estetic?.

A realiza exclusiv montaje culturale cu exponate selectate pe criterii de impact estetic (simetrie, conservare, netezime, cromatic?, complexitatea motivelor, siguran?a tras?rii benzilor de culoare) produce, în timp, o nivelare a a?tept?rilor din partea publicului. Mareoramele au fost la începutul secolului al XX-lea un succes de public pentru gradul ridicat de simulare a realului, mai ales a c?l?toriilor exotice, nu doar scumpe, ci înso?ite, la acea vreme de un grad ridicat de risc. În schimb, dioramele s-au impus pe scar? larg? în muzee astfel încât montajele realiste sunt prin expresivitatea lor mai reale decât ar putea fi realul însu?i, iar efectul pentru public (?i muzeografi) este m?surat la cote ridicate de satisfac?ie.
A?a cum argumenta Konrad Lorenz, disponibilitatea psiho-fizic? de a tr?i bucuria scade pe m?sura ce cre?te adaptarea la stimuli tot mai inten?i, interac?iunea cu mediul devine tot mai consumatoare de nou (Lorenz, Cele opt p?cate capitale ale omenirii civilizate, 1996: 50). Patrimoniul nu este pus la ad?post de aceste tendin?e sociale, el însu?i fiind un complex social dinamic nedeterminist, ceea ce înseamn? c? accentul nu poate fi pus pe achizi?ia de informa?ii pentru ob?inerea completitudinii cuno?tin?elor despre aceast? parte a timpului preistoriei. Puterea salvatoare a frumuse?ii este înso?it? de cea maladiv?. Obi?nuin?a cu o anumit? frumuse?e regizat? desensibilizeaz? în timp ?i produce ravagii culturale.
Dup? aceast? schi?? asupra amenin??rii patrimoniului prin practicile de selec?ie coreografic? ?i estetic? de prezentare, la care se adaug? obsolescen?a frumosului, în cele ce urmeaz? voi face referire la alte practici, cele de ierahizare a siturilor care conduc, în timp, la devalorizarea simbolic? a celor de la baza respectivei sc?ri valorice.

Ierarhii, dispari?ii, stereotipii
O ierarhie valoric? este un ghid ce promite pu?ine accidente axiologice nedorite într-o c?l?torie printr-un ?inut cultural bogat. Tratat? ca instrument, ierarhia axiologic? este eficient? pentru a scurta timpii ?i distan?ele pân? la locurile spre care se îndreapt? c?l?toria. Dar pentru a avea o valoare practic?, ierarhia implic? o premis? despre existen?a unor tipuri ideale ?i a determinismului, iar accidentele, neprev?zutul sunt tratate ca minore ?i cu un efect prea pu?in însemnat pentru harta deja recunoscut? în care sunt fixate obiectivele principale ?i secundare. Natura secundar? revine ca o fantom? axiologic?. Uneori, aceast? practic? a diferen?ierii valorice este expresia unei comodit??i culturale, a preferin?elor pentru monumentalism ?i, nu mai pu?in, ale unei ?tiin?e prea pu?in dispuse de invalidarea unor teze larg acceptate ?i devenite fundament imuabil. Voi avea în vedere, cu privire la amenin??rile asupra patrimoniului, separarea valoric? a siturilor arheologice cucuteniene, unde premise neverificate conduc la iluzia unei ierarhii veritabile. Pentru aceasta, nu înseamn? c? este inutil? sau fals? o ierarhie valoric? (h?r?ile clasice cu distribu?ia geografic? a siturilor, f?r? nici o alt? men?iune, sunt un instrument foarte bun pentru început, tocmai pentru a urm?ri anumite tendin?e de ordonare a acestora, de pild? pe latitudine), ci deosebit de importante sunt eviden?ierile explicite ale itemilor care stau la baza acestor ierarhii.

Patrimoniul arheologic preistoric constituit din situri este împ?r?it în 2 categorii, A ?i B. Conform articolului 8, aliniatul 1, punctele a) ?i b) ale legii 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, prima categorie, A, are urm?toare defini?ie legislativ?: “monumente istorice cu valoare na?ional? ?i universal?”. Grupa B este definit? astfel: “monumente istorice reprezentative pentru patrimoniul cultural local”. Aceasta împ?r?ire rezerv? dreptul clas?rii sau declas?rii, prin lege, a unui sit arheologic ?i ridicarea unui sit arheologic de categorie B la unul de categorie A, fiind p?strat timpul ca instrument decisiv al calculului poten?ialului unei a?ez?ri.

Ceea ce am în vedere este un aspect foarte simplu: un num?r relativ mic de a?ez?ri neolitice cucuteniene a beneficiat de aten?ia special? a numero?i cercet?tori ?i este transpus pe larg în documentele ?tiin?ifice; în acela?i timp, un num?r foarte mare, cifre estimative indic? peste 1000 de situri, nu au fost analizate la aceea?i amploare sau chiar deloc, au fost repertoriate pe baze minime de informa?ii sau în urma unor periegheze sistematice. Imaginea construit? este, astfel, ghidat? de tipurile celor mai cunoscute situri- transformate în modele. Pe baza datelor ob?inute aici sunt încurajate dou? curente. Primul curent are în vedere aceste situri ca un e?antion reprezentativ pentru a construi, în genere, imaginea asupra popula?iilor cucuteniene ?i, conform celui de-al doilea curent, aceste situri sunt tratate ca modele, unit??i în jurul c?rora s-ar fi grupat alte a?ez?ri- în?elese, astfel, secundare. Aceste tendin?e sunt preluate de practicile actuale astfel încât valoros este numit doar ceea ce este cunoscut ?i, în competi?ie cu alte artefacte de patrimoniu, o parte restrâns?, reprezentitiv?, este desemnat? de importan?? na?ional? ?i universal? (categoria A), iar cealalt? parte de interes local (categorie B). În realitate, nu ?tim dac? din întreaga “popula?ie” de a?ez?ri neolitice cucuteniene au fost ob?inute date suficiente pentru constituirea unui e?antion reprezentativ. Confuzia între reprezentativitate ?i expresivitatea unui sit înt?re?te amenin?area valoriz?rii ierarhice, de tip bipolar (a ?i b) a unei a?ez?ri. Monografiile excelente sau cercet?rile sistematice care au avut în centru un num?r limitat de a?ez?ri cucuteniene pot sta la baza unei ierahii a rezultatelor ?tiin?ifice, o viziunilor savan?ilor despre aceast? cultur?, dar nu pot constitui un suport logic ?i pentru a o ierarhie in situ a a?ez?rilor r?spândite pe un vast teritoriu.

De?i siturile arheologice sunt clasate legislativ în categoriiile A sau B, aceste categorii sunt inter?anjabile din punctul de vedere al cercet?rilor arheologce (?i valorific?rii muzeale): înc? sunt citate, analizate din numeroasele materialele arheologice recuperate de pe un sit arheologic disp?rut (?i din Lista monumentelor) de la Valea Lupului (stânga ?oselei Ia?i-Târgu Frumos) descoperit ?i cunoscut cu prilejul lucr?rilor de la mijlocul secolului trecut la funda?ia “Fabricii chimice nr. 2” (actualmente o fabric? modern? de medicamente).
Propria istorie a cercet?rilor arheologice înc? nu este conservat? ?i tratat? ca atare pentru memoria practicilor arheologice: un sit cercetat la începutul secolului al XX-lea este deja parte a memoriei culturale a arheologiei prin natura ?i felul metodelor adoptate, este o m?rturie valoroas? a proprii istorii în cercetarea istoriei ?i cap?t? o importan?? specific? suplimentar?. În acela?i timp, valoarea memorial? dat? de vechile cercet?ri arheologice siturilor cercetate poate devaloriza, simbolic, siturile arheologice care nu au fost subiect al scriiturii ?tiin?ifice – iar dac? nu sunt date pentru existen?a unui poten?ial arheologic, cu atât mai mult sunt devalorizate academic. Iar dreptul celui puternic simbolizat sau frumos (dat de textele ?tiin?ifice sau documentele iconice) este transferat în drept legal fa?? de care ar fi o ru?ine axiologic? s? nu se supun? celelalte a?ez?ri arheologice, de fapt s? se supun? viziunea publicului ?i a noilor genera?ii de cercet?tori.

Rafinarea e?antionului sau respingerea acestei calit??i trebuie s? fie sus?inut? nu de o distribu?ie a valorii medii, ci de accidentele, unicit??ile ?i particularit??ile a?ez?rilor: nu avem date statistice integrate depre arealele studiate în am?nunt, astfel încât, din nou, o microzon? poate deveni reprezentativ? prin extrapol?ri for?ate întregului areal ocupat de popula?iile cucuteniene. Pentru a complica lucrurile, cercet?torii nu au ob?inut un relativ consens asupra raportului dintre cultura arheologic? Precucuteni ?i Cucuteni: dac? acest raport este evolutiv ?i se refer? la popula?ii înrudite, cercet?torii vor trebui s? revin? asupra imaginii idealizate a celei din urm?, s? refac? traseul influen?elor ?i dezvolt?rilor proprii astfel încât utilizarea excesiv? a frumuse?ii artei ceramice cucuteniene -valoare intens exploatat? în expozi?iile itinerante ale acestei culturi- s? fie întregit? cu cea nu atât de spectaculoas? sub aspect cromatic.
Situl arheologic “La Nuci” din Scânteia (din motive necunoscute autorului, acest sit cu codul de identificare 98925.01 din baza de date Repertoriul Arheologic Na?ional (RAN) nu este reg?sit în Lista monumentelor istorice din jude?ul Ia?i- LMI/2015) este un exemplu sugestiv despre “descoperirea” sub praful unor simple men?iuni a unui valoros sit ?i, implicit, patrimoniu. În volumul A?ez?rile culturii Cucuteni din România la intrarea cu num?rul 915 este men?ionat situl “La Nuci” men?ionat în 1980 de arheologul ie?ean Anton Ni?u, pe baza unor informa?ii din 1970 aduse de înv???torul I Trofin din Scânteia (de pild?, detalii din campania din anul 2004 sunt în raportul cercet?rii coordonat? de Cornelia-Magda Mantu Lazarovici, publicat? în baza de date on-line Cronica cercet?rilor arheologice din România).

Pe intervalul 1983-1992, raportul realizat de Cornelia-Magda Mantu indic? faptul c? “materialul arheologic este foarte abundent, al?turi de ceramic? fiind decoperit un mare num?r de statuete antropomorfe (peste 600), zoomorfe, unelte din piatr?, silex, os, corn, cupru” (sursa citat?: http://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=746;d=Scanteia-Iasi-Dealul-Bodestilor-La-Nuci-1983–1992). Iar cercet?rile au continuat, inclusiv în anul 2017, astfel încât acest sit a oferit nu doar un bogat material ceramic pentru expozi?ii interna?ionale, ci ?i o m?sur? a complexit??ii unei a?ez?ri atribuite culturii arheologice Cucuteni-Tripolie.

În încheierea acestei forme a amenin??rilor asupra patrimoniului din perspectiva pozitiv? a ierarhiilor, remarc o similitudine cu practicile din industria cultural? care nu se face sub atenta ordonare a unui cadru legislativ special. Tendin?a de a transforma patrimoniul într-o valoare care s? acopere nivele de public, a?a cum remarca Adorno despre industria cultural?, nu doar men?ine unitatea sa, ci o transform? într-o putere complet?:
“Diferen?ierile emfatice între filme de categorie A sau B sau între povestiri ap?rute în reviste din segmente diferite de pre? nu reflect? diferen?e reale, ci ?in de serviciul pe care îl fac opera?iunii de clasificare, ordonare ?i înregistrare a consumatorilor” (M. Horkheimer, T. Adorno, Dialectica Luminilor, 2012: 143).

Acestui mecanism omul nu i se poate opune cu adev?rat; va abandona libertatea ?i va coaliza într-un grup cultural puternic, iar atunci, strategiile adoptate vor fi acelea?i pe care le atac? din pozi?ia ocupat? anterior, de minoritate: ierarhia va asigura un control pe baza unui discurs (nu dialog) în care principiile frumosului (devenit valoare legal?), puternicului (un sit cu o multitudine de valoriz?ri date de echipele de arheologi) vor învinge înainte de a folosi alte mijloace. A?ez?rile minore, catalogate în repertoriile oficiale pentru a le cunoa?te eviden?a ?i a le controla când este cazul, vor fi un e?antion secund, de rezerv? dar oficial, în cadrul legal, tratate ca atare, situri arheologice.
Situa?ia este un impas legislativ, dar în acela?i timp poate fi o resurs? pentru înfiin?area gr?dinilor arheologice neolitice, în cadrul c?rora, pe micro-zone arheologice, orice sit, indiferent de gradul de cercetare (sau al categoriei dat? de lege) sau de importan?a subiectiv? estimat?, devine un nod al topologiei gr?dinii arheologice: pe teritorul actual al unor comune învecinate sau sate dintr-o comun? sunt, uneori, zeci de situri (Ripiceni – Co?u?ca – Mitoc – Rad?u?i Prut; Cucuteni – Coste?ti – Ruginoasa – Hele?teni – Strunga – Târgu Frumos sunt doar c?teva zone cu o densitate extraordinar? de situri reperate) ce pot fi valorificate în cadrul unor clustere topologice al unor gr?dini arheologice.

Jocurile patrimoniului
“Zeii no?tri sunt aici, pe p?mânt, al?turi de noi – în Birou, în buc?t?rie, la atelier, la toalet?: zeii au devenit la fel cu noi: ergo – noi am devenit ca zeii.”
Evgheni Zamiatin, Noi
Trebuie s? constat?m nu ineficien?a, ci brutalitatea teoriilor claselor sociale. Desigur, prin aceasta nu voi nega existen?a celor ce abuzeaz? de putere, a echival?rii omului cu “for?a de munc?”, a inven?iei gestiunii resurselor umane, ca oricare alte resurse, a crimei economice (prin care, în comunit??i relativ mici, sunt damna?i la s?r?cie ?i incultur? majoritatea), a s?racilor, supravie?uirii, opulen?ei ?i risipei incon?tiente etc, ci voi respinge autosuficien?a ?i superficialitatea teoriilor care divizeaz? polar lumea ?i o proiecteaz? într-o lupt? continu?- o explica?ie facil? pus? pe seama unui timp ce poate lua diferite valori poten?iale.
Ca ?i teoria inferiorit??ii culturale (un abuz asupra conceptului adlerian de sentiment de inferioritate al unei persoane), aceste viziuni sunt circulare ?i nu ?in seama de efectele neliniare, nedeterministe: o cultur? este inferioar? pentru c? se percepe minor? în raport cu o cultur? selectat? pentru aceast? compara?ie. Este greu de spus în ce m?sur? culturile sunt asemenea organismelor vii ?i, mai ales, dac? sunt suma indivizilor ce o compun sau, de fapt, sunt mai mult ?i, ca atare, trebuie observate cu alte concepte, alte ceasuri ce pot indica aleatorul, accidentul. Eroarea de a considera culturile în raport cu un timp absolut, conduce la proliferarea conceptelor, f?r? a putea explica, în absen?a paradoxurilor, cauzele care au dus la “trauma” cultural?. Dar faptul c? o cultur? este perceput? ?i internalizat? ca propria cultur? a unei persoane – un corp social de apartenen?? – poate fi analizat prin conceptele psihologiei personale, ceea ce arat? un sentiment de inferioritate sau superioritate în raport cu indivizii altei/altor culturi personalizate, percepute antropocentric. Din aceasta perspectiv?, culturile sunt indivizi specifici, însufle?i?i de anumite caracteristici fa?? de care este dezvoltat un ritual de comportare social? ?i cultural?. Acesta este nivelul primar de în?elegere a culturii, în sens de cult al imaginilor, unde lipse?te aprecierea invizibilului.

În teoriile patrimoniului ?i ale arheologiei, observa?iile sociologice indic? divergen?e simbolice între speciali?ti, institu?ii, elite ?i public. Acesta din urm? de?ine, din perspectiva puterii ?i a elitelor, toate caracteristicele culturii de mas?, “neprivilegiate”, purt?toare a vinei ne?tiin?ei ?i a multor altor etichete de clas?. O pozi?ie incert? o ocup? ?i satul, ruralitatea este privit? în continuare ca defazare fa?? de modernitate, incapacitate de a forma o societate civil? “modern?”, o continu? m?cinare a tradi?iei, dar în acela?i timp o resurs? turistic? pentru un timp revolut: al lini?tii patriarhale, al artei culinare, peisajului agro-pastoral ?i a unor arte ?i me?te?uguri autentice, îns? ghidate atent de centrele turistice ?i speciali?tii etnografi. Propozi?iile ce aserteaz? starea de fapt a clasei ??ranilor sunt u?or transformate în argumente ale unui discurs resentimentar prin care ace?tia devin ?api isp??itori ai manipul?rilor ?i corup?iei politice sau a elitelor. Limita între simpatie ?i ur?, între compasiune (fa?? de ceva de care e?ti ap?rat de prezen?a la propria cultur? elitar?) ?i repulsie, fascina?ie ?i dispre? este foarte instabil? astfel încât sociologia ?i etnologia sunt u?or de pus într-o tab?ra sau alta, destin pe care îl împ?rt??e?te ?i patrimoniul ?i institu?iile ce-l administreaz?.

Aceast? instabilitate discursiv? este punctul de plecare al în?elegerii amenin??rilor asupra locului/timpului ?i locurilor/timpurilor unde este/a fost patrimoniul. C? majoritatea amenin??rilor sunt interne culturii, aceasta o dovede?te modul de percep?ie a rela?iilor cu exteriorul- cu celelalte culturi. Pozi?ia patrimoniului, în legisla?ia prezent?, este cea mobilizat? de controlul birocratic care se extinde pân? la propozi?iile ce leag? arheologia, culturile arheologice, publicul ?i muzeul.

O cultur? preistoric? este adus? ?i men?inut? în amintire, de cele mai multe ori, datorit? interesului cercet?torilor ?i al grupurilor institu?ionale implicate în procesul de modelare ?i conservare cultural?. Dar obliga?ia profesional? nu asigur? mobilitatea memoriei dincolo de pia?a oficial?, precizat? în programele ?colare sau în orarele de func?ionare ale muzeelor, institu?iilor culturale. Cercet?torii ?i amatorii pasiona?i – implica?i sau nu în activit??i pedagogice – sunt importan?i vectori ai disemin?rii trecutului preistoric înregistrat de memoria cultural?. Acest tip de trecut pare mai pu?in relevant axiologic pentru arhitectura fundamental? a memoriei culturale exprimata? de identitatea particular istoric? a comunit??ii. Deoarece este un obiect avansat într-un câmp cu poten?ial cultural universal, o cultur? preistoric? este ?i un bun cultural care s? produc? prestigiu ?i surplus economic, ra?iune suficient? pentru a fi expus? pie?ei culturale.
Prestigiul simbolic nu este întotdeauna o valoare pozitiv? din perspectiv? economic?: cu cât prestigiul poten?ial este mai mare – ?i mai universal – cu atât ?i responsabilit??ile (?i cheltuielile) cresc astfel încât nu orice grup cultural î?i dore?te sau permite s? între?in? bunuri cu prestigiu simbolic (care nu îi privesc direct genealogia sau identitatea cultural?) în condi?ii adecvate. În acela?i timp, prin practici culturale diferite, culturile preistorice sunt valorificate economic prin re?ele de turism.

Locurile patrimoniului. ??ranii ?i elitele
“?i totu?i, în fa?? noastr? r?mâne urm?toarea întrebare: ce s? fac? romancierul cu oamenii de rând, absolut “obi?nui?i”, cum s?-i expun? în fa?a cititorului, ca s? apar? cât de cât interesan?i? Ei nu pot fi nicidecum ignora?i în nara?iune, pentru c? oamenii de rând, clip? de clip? ?i în majoritatea lor, sunt veriga necesar? din lan?ul evenimentelor cotidiene.”
F.M. Dostoievski, Idiotul
Simpla indicare a dezechilibrului cantitativ dintre locurile muzeului ?i locurile de excavare a artefactelor poate fi tratat? ca o amenin?are îns? pentru a fi, totodat?, resurs? pentru patrimoniu este necesar? o perspectiv? f?r? hybris asupra polariz?rii urban-rural dar mai ales a condi?iei de existen?? a acestei categorii, a gradului de realitate ?i a rezidualit??ii conceptuale a unei gândiri post-feudaliste. Ini?ierea ?i dezvoltarea de gr?dini arheologice dedicate culturii preistorice Cucuteni-Tripolie ar trebui s? cuprind?, pe micro-zone rurale, cele peste 1000 de situri arheologice atribuite culturii Cucuteni – f?r? a fi a?ez?ri exclusive ale acesteia (nu este cunoscut num?rul real al siturilor disp?rute; multe situri poart? men?iunea “vatra satului” f?r? a fi cunoscut?, pe loc, evolu?ia construc?iilor sau a altor amenaj?ri din spa?iile rurale unde sunt men?ionate siturile). Dar cum este perceput spa?iul rural? Care sunt precondi?iile conceptuale fa?? de care este asimilat unor valori ?i altora? În definitiv, de ce patrimoniul nu se înscrie ?i în rural a?a cum o face în urban? Este pertinent? func?ionalitatea categoriilor de urban ?i rural? Voi încerca s? r?spund, par?ial, la c?teva din aceste întreb?ri.

Înainte de a trece la contextualizarea ideilor despre gr?dinile arheologice, peisajele arheocline, terenurile arheologico-agrare sau pastorale, artefactele atribuite culturii preistorice Cucuteni, este necesar? o scurt? descriere a unei rezerve etice ?i estetice fa?? de texte. Nu poate fi pretins? solidaritatea cu fiecare voce, dar putem pre?ui alteritatea ei, f?r? a-i nega propria valoare. Reciprocitatea nu poate lipsi pentru ca propria gândire s? nu fie ireversibil angrenat? ?i dominat? de puterea celei mai conving?toare.
Pulverizarea narativ? recent? cu privire la modernizare, a fi european sau cet??ean al lumii, patrimoniu na?ional ?i universal, rolul elitelor, ??rani, sat sau chiar peisaj cultural ridic? o nou? problem?, cea a recep?iei textelor sociologice, arheologice, etnnologice. Dorin?a sincer? a lectorilor sau auditoriului de a descoperi tipare de ac?iune este bruscat? de un sentiment straniu de aglomerare, violen?? narativ?, cinism sau derizoriu cu care se îmbrac? discursul ?tiin?ific, încorsetat în limbajul statisticii sau filosofiei arogante. Fanatismul textelor sau a vocilor nu este un fenomen specific violen?ei brute, ci cunoa?te ?i forme subtile, rafinate, care nu presupun atitudini lingvistice sau discursive. C. W. Mills sintetiza astfel statutul modern al puterii: “trebuie s? avem în vedere faptul c? puterea adeseori nu este autoritar? a?a cum p?rea a fi în epoca medieval?: ideile care legitimeaz? conduc?torii nu mai par a le fi necesare exercit?rii puterii. (…) persuasiunea maselor nu mai pare necesar?; faptul este simplu îndeplinit.” (C. W. Mills, The Structure of Power in American Society, 1958: 29).
Sociologizarea, psihologizarea, infinitizarea filosofic? pot deveni practici curente pentru a acoperi cu minim de efort intelectual ?i observa?ional cerin?ele de cunoa?tere a lumii; în acelea?i timp, eliberate de ve?minte lingvistice sau metodologice inutile prin rigiditate ?i academism, ele transform? subiectul cunoa?terii într-un obiect fizic, nu doar demontabil, ci ?i destructibil pentru a da satisfac?ie comprehensiunii totalizante. Analiza matematic? ?i statistica sunt, înc?, folosite pentru a dimiua, mai întâi, complexul ?tiin?elor sociale fa?? de limbajul matematicii; dar ele merg mai departe ?i concep viul ca un vast laborator, unul la care savantul fizician are acces într-un mod controlat, cel al incintei închise în care se mi?c? sutele de mii de molecule. “Cucerirea Americii” în ?tiin?ele sociale apare ca o pictogram? în?eleas? de un suveran-sistem, un “st?pân al vorbirii”, cum îl nume?te Todorov pe Moctezuma al II-lea, cel care caut? în tradi?ia codificat? toate semnele viitorului (?i ucide to?i mesagerii, profe?ii care îi aduc ve?ti proaste, neînscrise în pictogramele memoriei culturale). Istoria apare ca o fals? proiec?ie îngrijorat? asupra cumin?irii pe termen lung a omului, în urma experien?ei, justificat? de fondul imuabil ce aduce ?i r?spânde?te r?ul, rafinat de întrebarea viclean?: “oare va aduce moartea?”. Rela?ia cu alteritatea nu poate fi închis? într-o paradigm?; o majoritate laic? î?i formeaz? o domina?ie corupt? a?a cum ?i o majoritate religioas? ini?iaz? tendin?e totalitare corupte.
Ura, ca ?i iubirea, este global?, dar în timp ce aceasta din urm? une?te lumea ?i-l face pe om universal, cea dintâi o dezbin?, o f?râmi?eaz? ?i-l face pe om un monstru legat de un loc. Cu aceste rezerve fa?? de text voi continua s? disting câteva opinii despre structura geografic? a mentalului românesc pe seama c?ruia este ordonat ierarhic patrimoniul (?i, implicit, amenin??rile asupra sa).

Voi re?ine din distan?a luat? de ?tiin?ele sociale fa?? de subiect exclusivitatea asupra produc?iei discursive ce-l vizeaza pe acesta. Ca ?i cum s-ar întoarce spre a devora propriul trecut uman, plin de calit??ile ?i defectele omului, ?tiin?ele sociale se delimiteaz? de dialogul cu comunit??ile de amatori pasiona?i. De?i, de pild?, începuturile arheologiei sunt marcate de pasiunea vie a amatorilor, specializarea ?i cerin?ele de ?tiin?ificitate au condus la neacceptarea acestora nici m?car ca parteneri de dialog. Dac? în astronomie comunit??ile de amatori ?i-au g?sit un loc apreciat, alte domenii s-au dezis de aceste grupuri culturale.

Sociologic, reg?sim un efect traumatizant dat de concep?ia asupra bunurilor culturale ce constituie patrimoniul: în cazul unui sit arheologic preistoric situat în proximitatea unei comunit??i rurale se manifest? un flux de cunoa?tere unidirec?ional, sat-ora?. Prezentul viu, rural, este un loc alogen, str?in pentru speciali?ti, ei sunt interesa?i s? epuizeze subiectul cercet?rii, a?ezarea arheologic?, f?r? a implica comunitatea într-o rela?ie con?tient? cu patrimoniul, împ?rt??indu-i cuno?tin?e. Îndep?rtarea pe care o cunosc antropologia sau sociologia este împ?rt??it? ?i de arheologie: sursa propriului discurs este exteriorizat? ?tiin?ific imediat ce aceasta a fost spectrografiat?. Descoperitorii, adeseori elevi îndruma?i de profesorii de istorie sau geografie, alteori proprietarii terenului, r?mân simple surse de informare pentru speciali?tii din arheologie. Comunitatea este tratat? ca o simpl? conjunctur? istoric? astfel încât drumul artefactelor acestor culturi arheologice este inevitabil livrat oarecum militarist institu?iilor urbane.
De cele mai multe ori, întreaga cercetare arheologic? este înv?luit? într-un mister ?tiin?ific: dialogul cercet?tori-comunitate nu are consisten?? ?i nici nu transcende specializarea limbii pentru a face în?elese unui auditoriu larg semnifica?iile umane ale demersului, situa?ie care va conduce la circula?ia informa?iilor sub form? de zvonuri, p?reri pentru a suplini aceast? parcimonie asiguratoare de aur? cercet?torilor. Go-take-go back: acesta pare a fi unicul model de a în?elege cercetarea, sosirea pe teren, culegerea informa?iilor, reîntoarcerea în laborator ?i mediul preg?tit în prealabil s? primeasc? informa?iile ?i interpret?rile.
Am cules m?rturii orale despre mai multe situa?ii unde “oamenii simpli” au fost cei care au informat pe speciali?ti sau profesorii din sat despre existen?a unor vestigii. Ins? din momentul prelu?rii acestei surse, actorii locali vor avea, cel mult, posibilitatea de a lucra ca zilieri pe ?antier. Muncitorii angaja?i la ridicarea unui pod peste râul Bahlui în satul Hoise?ti sunt cei care, printr-o cuno?tin?? comun?, au trimis la principala institu?ie muzeal? din centrul urban proxim primele dovezi fizice ale descoperirii lor întâmpl?toare. Aproape inutil de men?ionat cum informa?ia oficial? lansat? a avut în centru condamnarea solemn?, auto-sesizarea oficial? ?i imputarea necunoa?terii autorit??ii locale, rurale, c? locul respectiv era consemnat pe lista patrimoniului.

Modelul practicat cu succes de matematic? sau de fizic? prin transpunerea celor mai recente cuno?tin?e sau a unor noi sinteze pe în?elesul unui public cât mai larg, ba chiar f?r? a lipsi ?i pe cei dornici de mai mult? precizie de formule sau ecua?ii este aproape absent în ?tiin?ele sociale.

?i în cultura româneasc? statistica a fost, nu de pu?ine ori, idolatrizat?. Procentele prin care este indicat raportul urban/rural în diferite perioade ale secolului al XX-lea confirm? o statistic? a fanaticului modernizator, care transform? procentul în tip uman ?i echivaleaz? “retardarea” cultural? cu masa cople?itoare dat? de distribu?ia spa?ial? a oamenilor în “mediul” rural. Lupta cifrelor este oarb? pentru c? ele pot vorbi orice în mâna strâns? a fanaticului cultural, care crede în modernizare predicând dispari?ia brusc?, convenabil?, a tot ce nu corespunde planurilor personale ale unei lumi moderne (în?eleas? confuz european? ?i na?ional?).

Sociologul Marius Laz?r surprinde “ambivalen?a” puterii elitelor care au promovat modernizarea (ceea ce a echivalat cu europenizarea), începând din secolul al XIX-lea, astfel încât aceste instan?e sunt deopotriv? civilizatoare ?i feudale în atitudine: “aceia?i factori care au contribuit la na?terea României moderne – ?i, implicit, la europenizare – au concurat ?i la sl?birea ei, la subvertirea sistemului politic parlamentar ?i a societ??ii civile, oferind condi?iile de posibilitate a ascensiunii tendin?elor totalitare” (Laz?r, Paradoxuri ale moderniz?rii, 2002: 84).
Actorii moderniz?rii sunt ?i instan?ele creatoare de discurs, astfel încât sarcina asumat? a constat ?i în avansarea propriului sens din care elitele î?i legitimeaz? statutul. F?r? a admite o alteritate demn? de calitatea co-locutorului, elitele î?i asum? propria viziune despre întreaga structur? social?. Dar absenteaz? dialogul. Corup?ia ?i demagogia care se nasc din astfel de sisteme socio-culturale s-au perpetuat ?i au influen?at nu doar elitele, ci ?i lumea rural?. F?r? a în?elege acest proces al violen?ei discursive, al corup?iei, l?comiei, prostiei ?i inumanului conjugat cu valorile pozitive, cele dou? categorii conceptuale r?mân forme goale ?i nu pot explica structura ?i perspectiva patrimoniului. Abuzul psihologic ?i social a avut loc în ambele pozi?ii semnificate de categoriile urban-rural.

“??r?nimea” devenea echivalentul a ceea ce era mai r?u, mai demonic, mai vetust ?i lipsit de capacitate discursiv?. Atunci când limbajul înceteaz? s? produc? invective grosolane, precum în perioada ce urmeaz? disolu?iei dictaturii comuniste, utilizeaz? statistica, indicatorii de nivel de educa?ie, de consum al materialelor igenico-sanitare etc. Ora?ul devine loc al dezr?d?cin?rii, dezumaniz?rii, l?comiei, urii. Este evident c? aceste viziuni înveninate s-au datorat unor procese traumatizante, care au bruscat memoria discursiv?, memoria cultural? ?i dialogul uman. Analizele sociologului Constantin Schifirne? (Formele f?r? fond, un brand românesc, Europenizarea societ??ii române?ti ?i mass-media) arat? c? modernizarea a adus avantaje doar unei minorit??i, ceea ce amplifica pr?pastia socio-cultural? ?i economic? dintre ??rani ?i marii proprietari post-feudali, burghezie, elite. Sub concepte precum “chestiunea agrar?”, “problema moderniz?rii”, “integrare social?”, sociologia ascunde propria specializare de a trata lumea printr-un sistem oarecare de produc?ie conceptual? din care fiecare prime?te conceptele potrivite supravie?uirii (intelectuale) ?i în?elegerii pozi?iei (cât mai corecte) în industria cultural?. “Pozi?ia omului în cosmos” este, în aceast? tr?dare discursiv? asupra lumii, o metafor? învechit? pentru c? vizeaz? universalitatea. În ce categorie a variet??ii cronologice a lumii (de-a lungul mileniilor) am putea include patrimoniul?
Sociologia pare a avea unele preferin?e fa?? de tipuri ?i stabilitatea dezirabil? a structurilor sociale, caracterizat? prin echilibru stabil pe termen lung, dovedindu-?i alian?a cu politica, a?a cum arheologia s-a solidarizat cu na?ionalismul. Aceast? povar? tipologic? este ?i sursa unor nesfâr?ite conceptualiz?ri despre vin?, tr?dare, scenarii ipotetice, ne?ans? istoric?, complex de inferiorirate, ur? colectiv? etc. Modelul european este el însu?i v?zut ca un tip stabil, unic? solu?ie cultural? iar tot ce se abate de la el, în Europa, este receptat ca deviere a Europei de la ea îns??i, ca ?i cum Europa îns??i ar fi un nucleu absolut static, înghe?at într-un set de idei absolute, precum erau în?elese ideile platonice. Aceast? viziune este diseminat? ?i are un fond alarmant deoarece nu poate r?spunde la întreb?ri de orientare spa?ial? ?i temporal?, pentru c? acestea vizeaz? un sistem neliniar al culturii: unde merge Europa? Unde va fi mai vie Europa? Patrimoniul ne arat? mii de locuri, mii de memorii din spa?ii ?i timpuri diferite. Este posibil s? rafin?m viziunea asupra lor, s? o model?m chimic într-un compus, dar rezultatul final este doar o viziune molecular? asupra patrimoniului dac? nu-i g?sim un spa?iu mai înalt al con?tiin?ei personale.

“Toate la timpul lor” este o expresie des invocat? ?i în prezent în mediul rural. Pe baza acestei formule de temperare a haosului ce modeleaz? vremea, nu este ob?inut? o viziune determinist? a unei reiter?ri identice a ciclurilor anuale. Dimpotriv?, ea este utilizat? pentru a amâna sau gr?bi o anumit? ac?iune în func?ie de anumi?i indici considera?i semnificativi, a c?ror prezen?? nu este niciodat? precis previzibil?. M?rturiile culese din satul Bode?ti, învecinat cu satul Scânteia, în apropierea sitului arheologic “La Nuci” atribuit culturii Cucuteni, înt?resc argumentul de mai sus; practica agrar? veche “testa” timpul potrivit ac?iunii de sem?nare a porumbului astfel: pe terenul desemnat cultiv?rii cu porumb în acea prim?var?, la un timp dup? topirea z?pezii, un grup de ??rani ridica o mic? movil? de p?mânt. Peste aceasta se punea o hain? groas?, un cojoc ?i unul dintre ??rani se a?eza. Dac? într-un interval oarecare nu resim?ea frigul, declara c? p?mântul este suficient de cald pentru a primi semin?ele f?r? pericol ca acestea, în caz contrar, s? putrezeasc?. Aceast? form? rudimentar? st? la baza declar?rii timpului potrivit pentru începerea acestei importante etape a sem?n?rii. Decalajele se întâlnesc nu doar de la sat la sat, ci ?i în cadrul aceluia?i sat, în func?ie de dispunerea topografic? a terenului agricol, astfel încât timpul potrivit nu este unul universal, ci particularizat. Acest timp potrivit este perceput de un observator extern ca omogen ?i determinist datorit? sec?iunii spa?io-temporale asupra c?reia face observa?ia.
Timpul percep?iei observatorului, cu un sistem de referin?? diferit, uniformizeaz? microtimpurile, ?i le percepe, într-adev?r, ca parte a unui timp unic, potrivit. Situa?ia este asem?n?toare cu cea eviden?iat? de Collingwood despre intervalul în istorie. Sec?iuni scurte asupra istoriei ne relev? o cinetic? acerb?: violen??, schimbare, modificare, moarte. O sec?iune mai mare pare a nu spune nimic despre mi?care. Este imposibil s? spui ce este în sine un secol f?r? a selecta din anumite unit??i spa?io-temporale lucrurile ce au cea mai semnificativ? dinamic? pentru unele memorii culturale ?i, astfel, pentru perceperea patrimoniului ?i a practicilor sale poten?iale.
Acela?i lucru se poate ar?ta despre ??ran ?i ??r?nime: la nivelul imaginarului colectiv percep?ia asupra acestora arat? încadrarea lor amfibolic?. Deopotriv? “povar?”, “înapoiere”, “rudimentarism tehnologic” dar ?i “tradi?ie”, “origine”, “valori nealterate” sunt etichete pe care le-a purtat ??ranul f?r? a ob?ine o autonomie discursiv? asupra propriei persoane ?i instan?e narative a sinelui.

Public ?i mase. Agricultura
“Dar cel mai grav au rupt c?rturarii cu tradi?ia ?i au f?cut cu hot?râre jocul laicilor doritori s? se situeze în real, propunîndu-le doctrine, propunîndu-le o anumit? scar? de valori: cu o ?tiin?? ?i o con?tiin?? care vor ului istoria, cei care, timp de dou?zeci de veacuri, au încercat s? discrediteze pasiunile realiste în beneficiul unei transcenden?e au început s? transforme aceste pasiuni ?i curentele care le sprijin? în virtu?i supreme ?i s? nu mai aib? decît dispre? pentru existen?a care, într-un fel sau altul, se situeaz? dincolo de temporal.”
Julien Benda, Tr?darea c?rturarilor
Agricultura intensiv?, în mod paradoxal, trece ca amenin?are direct? asupra patrimoniului (am în vedere doar cultura neolitic? Cucuteni-Tripolie), sub conceptul ambiguu de “impact antropic”. Aceast? situa?ie stranie survine la limita intrinsec? a obiectivelor arheologiei, a comunic?rii între institu?ii ?i persoane la care se adaug? accentul exagerat pe codific?rile, în special privative, înscrise în lege ?i autoritatea sa nemodelat? de Constitu?ie, cartea universal? a unui contract social ce dinamizeaz? ?i une?te o na?iune cu celelalte, nu cu un grup preferen?ial. Pentru a în?elege aceast? amenin?are, care, fire?te, este indirect?, cauzele nu se reg?sesc doar în istorie. Sunt semnificative mo?tenirile comportamentale de la feudalismului încheiat violent, cu numeroase crime, o dat? cu înfiin?area cooperativelor agricole comuniste, proces realizat în anul 1962. Dar cultura nu este un sistem explicativ totalizant. O serie de sentimente umane, nu de idealuri culturale, sunt afectate ?i au consecinte dramatice asupra spiritului: lipsa solidarit??ii, elitismul de tip despotic, precaritatea împ?rt??irii principiilor democratice ?i a surselor alternative de informare, desconsiderarea, cel pu?in simbolic?, a ??ranilor ?i spa?iului rural dup? anii ’90 ai secolului trecut. Dar ?i ora?ul este demonizat; categoriile de centru ?i periferii, devalorizate simbolic (?i spiritual).

Gestiunea spa?iului rural ?i a locuitorilor s?i, acesta ar putea fi un titlu eufemism pentru în?elegerea disensiunilor perpetuate ?i în prezent cu privire la “povara” cu care s-a n?scut statul modern începând cu secolul al XIX-lea. Iar rezultatele discursive ale acestei gestiuni, care începe cu par?iala eliminare a feudalismului la începutul secolul al XX-lea ?i cu o nesemnificativ? clas? de mijloc, s-au topit într-un punct comun re?inut de timpurile prezente, printr-o uitare succesiv? ?i devalorizare temporal?, ca tema major? a moderniz?rii europene a societ??ii române?ti. Secolul al XX-lea începe, în ceea ce prive?te dreptul la proprietate ?i ob?inerea subzisten?ei, cu R?scoala de la 1907, dup? ce altele, de intensitate mai mic?, au avut loc cu începere din 1888, reprimat? sângeros de for?ele armate ale Vechiului Regat. Istoricul Keith Hitchins ar?ta c? în anii ’20 din secolul al XX-lea nu se produc îmbun?t??iri vizibile ale clasei pauperizate a ??ranilor, iar mica aristocra?ie controleaza în continuare “mersul” timpurilor. Dup? aproape cinci decenii în care ora?ul cunoa?te o expansiune intens? dictat? de principiile dictaturii comuniste, de la sfâr?itul anilor ’50, iar satul nu mai figureaza în cercul reparti?iei demografice ca excedentar, spre finele secolului al XX-lea, mica proprietate revine (f?r? resurse viabile de a fi folosit? rentabil) iar satul este analizat în texte sub semnul paradoxurilor. Fie este un loc al tradi?iilor nealterate ale na?iunii, fie este un loc prin care este radicalizat? diferen?a între modernitate ?i arhaic. Omogenitatea este maladia comunit??ilor mici, a?a cum sunt cele rurale.
O viziune elitist? prin care este trasat chipul satului românesc nu lipse?te nici în prezent, ci este apropiat? de despotismul oriental iluminat. Este “de la sine” în?eles cum gestiunea ruralului sau a urbanului periferic este o “problem? na?ional?” a elitelor sau politicienilor, care se angajeaz? discursiv pentru modernizare, denumit? schimbare. Post-feudalismul, exploatarea despotic? de tip oriental, abuzurile, fabricarea miturilor elitei ?i a ??r?nimii, a “problemelor na?ionale” în detrimentul celor individuale sunt câteva dintre temele majore reluate de istoriografia modern? dup? c?derea comunismului. Dar dincolo de statutul de teme de manual sau disput? pentru prestigiu istoriografic, acestea reflect? o realitate înc? nedep??it? ce desparte societatea ?i men?ine asupra patrimoniului vechi prejudec??i- dar amenin??ri actuale.

Ne gr?bim s?-i credem pe cei care dau dreptate unora sau altora, f?r? s? ne d?m seama c? aceasta înseamn? o autoinvestire cu putere de a face dreptate. Cele mai multe discursuri trec sub t?cerea aceasta deoarece prefer? partizanatul ?i conceptul ce aduce avantaje. Lipse?te din cercet?rile actuale nu c?utarea adev?rului, ci spiritul adev?rului: milioanele de victime pe a c?ror moarte regimurile comuniste s-au durat în memorie nu pot fi tratate exclusiv din perspectiva unor adev?ruri particulare ale epocii, ale unor lideri carismatici sau nebuni, ale unui context istoric determinat. Din aceast? perspectiv?, ororile s?vâr?ite de comunism tind s? fie percepute ca o mi?care istoric? printre altele. Iar istoria transpare ca un mar? al umanit??ii, cu atîtea altele, ale vechilor imperii, ale cavalerilor ?i miilor de regi ?i regine proprietari de lume. Sistemele politice, chiar cele mai criminale, nu s-au dezis de crea?ie, de uman, astfel încât, în paralel cu crima au dat ?i via?? unor valori. F?r? categoriile universalului, istoria se înf??i?eaz? ca un copac în care stolurile de p?s?ri se agit? nebune?te. F?r? universal, patrimoniul decade la o simpl? achizi?ie de obiecte ale variet??ii culturale interesante.

Eroarea institu?iilor, ?tiin?elor socio-umane, implicit a arheologiei, const? în privirea direct? în ochii celor ce formeaz? publicul: ele spun adev?rul ca un context strict, într-o vitrin? expozi?ional? ferecat? cu lac?tele conceptelor, în care a fost închis timpul pentru a asigura certitudinea completitudinii discursului.

Atunci când privirea patrimoniului recap?t? încrederea în sine ?i nu mai prive?te cochilia na?ionalist? ca singura unitate protectiv? discursiv?, casa omului înc? nu devine universal?, dar face un pas spre aceast? libertate. Când am indicat absen?a c?ut?rii spiritului adev?rului m? refer ?i la capacitatea cultural? ?i psihologic? a comunit??ilor de a crea cadrul extins patrimoniului: gr?dinile arheologice, peisajele arheocline al?turi de peisajele ecologice unde multe specii primesc promisiunea c? vor fi, pe termen nedeterminat, nu protejate, ci mai slab influen?ate de dezvoltarea tehnologic? ?i social? a omului.

Este utopic s? credem c? reg?sim prototipul omului primordial în spa?iul rural: ?i aici, ca ?i în spa?iul urban, cultura r?ului s-a amplificat, degradarea psihic?, auto-devalorizarea, ru?inea de sine sunt înso?ite de fenomene sociale cuantificabile (violen??, alcoolism, furt etc).
Func?iile culturale integrative sunt marginalizate. Tratarea generalist? a mo?tenirii comuniste ?i a dictaturii a condus la devalorizarea ?i chiar vandalizarea multor concepte, precum: spa?iu public, loc comun, libertate, expresie personal?, drepturi colective etc. Aproape un întreg limbaj s-a transformat, brusc, în ambiguitate, cu efect social m?surat direct în fragmentarea accentuat? ?i disensiunile ce ating atât rela?iile de rudenie, prietenie cât ?i cele comunitare ?i institu?ionale.

Limbajul ?i viziunea adoptate de Ortega y Gasset nu pot reprezenta mai mult de o viziune personal? negativ? asupra celor care nu constituie elita omenirii. Conceptul “mas?” devine un loc al desc?rc?rilor obsesive ?i al regl?rilor propriei pozi?ii sociale fa?? de cei numi?i “f?r? însu?iri speciale”. Ru?inea elitei este fa?? de imaginea propriei învestmânt?ri care nu sfâr?e?te cu promisiunea perfec?iunii absolute. În acela?i timp, dispre?ul se întoarce asupra valorilor culturale ce nu li se supun: iubirea cre?tin?, omul, universalul, multiplul, nedeterminism. Pentru Boris Groys, cre?tinismul î?i ini?iaz? cursul în istorie “într-o s?lb?ticie singular?” iar “colonistul cre?tin” este considerat capabil s? realizeze deloc sau pu?ine “monumente literare sau artistice” (Boris Groys, Despre nou, 2003: 119), a?a cum Leroi-Gourhan trimitea la periferia culturii ascetul nemi?cat urcat în vârful stâlpului. Sunt gesturi care promit lumina lumii, dar închizând în tenebre ceea ce nu încape în conceptele grupale ce ar dori s? regleze întreaga mi?care a viului dup? propria dispozi?ie matinal?. Omul, în aceste viziuni radical antropocene, este o valoare atâta vreme cât este un animal social ?i r?mâne legat de cetatea ce-i promite via?? prosper? ?i-l face s? amâne moartea.

Lucian Boia sublinia clivajul reperelor fondatoare, în func?ie de preferin?ele culturale. “Originile nu se impun de la sine, ca un fapt obiectiv. Putem, dac? vrem, s? apel?m la fel de bine la fondarea Romei sau la cultura Cucuteni, la ge?ii lui Herodot sau la Traian, la primele unelte din silex sau la desc?lecatul lui Negru Vod?, la Burebista sau la Cuza. Este, în toate cazurile, o alegere, iar alegerea se face în func?ie nu de vreun reper ?tiin?ific obiectiv, ci pornind de la fondul ideologic ?i de la proiectele prezente ale comunit??ii” (Lucian Boia, Istorie ?i mit in con?tiin?a româneasc?, 2011: 142). Dar acest sistem preferen?ial de fondare a originii nu are catalizator doar na?iunea, ci ?i grupul cultural. Mitul originilor manifest? o preferin?? spre politeism egocentric, o multiplicare a luptelor m?runte ?i expulzarea universalului. Ideologia originii este ideologia r?t?cirii particulare în istorie; o obsesie cultural? ce se manifest? uneori compulsiv prin achizi?ionarea de obiecte ?i concepte care s? argumenteze ceea ce nu este de argumentat.

Mediile rurale unde sunt situate siturile arheologice preistorice nu au centre de ierarhizare valoric? ?i de opinie; ele sunt dependente de exterior ?i informa?ia nu este verificabil?, în lipsa unor mobilit??i pe vertical? între straturile sociale. Nu lipse?te o omogenitate dezumanizant?, incapabil? de memorie. Adopt viziunea sociologului american C. W. Mills despre societatea de mas?: dinamismul ?i puterea institu?iilor reduc posibilit??ile de formare a autonomiei societ??ii de mas?. Ceea ce conferea stabilitate micro-zonal? ?i o înfloritoare cultur? culinar?, este transformat, prin devalorizare simbolic? ?i inaccesibilitate la tehnologie (care nu poate acoperi cheltuielile decât tot prin valoare simbolic?) în dependen?? fa?? de produc?ia masiv?. Prin noile ocupa?ii, care î?i au sens exclusiv în urban, revenirea la vechile unelte este resim?it? în acord cu critica radical? a elitismului: “retardare”. Gr?dina de legume nu este “salvat?” de cele la ghiveci, micro-ferma familial? nu este înlocuit? de produsele marcate ecologic.

O parte din membrii noilor elite ce se desf??oar? dup? anul 1989 men?in o doz? din vechea viziune ?i, acolo unde nu poate fi “dictat” imediat un peisaj cultural, satul este considerat o povar?, cu slab? preg?tire cultural?, tehnic? a popula?iei. Astfel, patrimoniul este scindat între local ?i na?ional, descris laudativ ?i entuziast dar ?i depreciativ ?i peiorativ.

Atunci când în ?tiin?ele sociale se manifest? o tendin?? de ?lefuire a unui limbaj impregnat de satisfac?ia profesionistului “f?r? spirit”, în etica sa capitalist? a cercet?rii va trona câ?tigul pur al ideilor în diferen?ierea fa?? de omologi ?i un public ce trebuie între?inut cu ?tiin?a divertismentului cultural sau ?ocului.

A distruge/a salva ? memoria topologic?
“Fotograful jefuie?te ?i conserv? în egal? m?sur?, denun?? ?i conserv?”, scria Susan Sontag în Despre fotografie (Sontag, 2014: 73). Ce anume face legitim? o substitu?ie între arheolog ?i fotograf? Ce anume distruge privirea celui dintâi, ghidat de o metodologie ?tiin?ific?? Un sit arheologic este distrus ireversibil de echipa de arheologi: întreaga materialitate a artefactelor (unite prin stilul observat de speciali?ti) ce o caut? este dispus? pe straturi geologice pe care le pun într-o coresponden??, mai mult sau mai pu?in întemeiat?, cu epocile cronologice, iar aceasta dispare sub ac?iunea metodic? a s?p?turii pentru a se transforma într-o baz? de date a sitului. Actul lor de distrugere este ?i un act de salvare. Lucrurile excavate pleac? în muzee, c?tre privirile umane ?i aparatele de fotografiat. O parte din aceste artefacte-informa?ii excavate intr? sub diverse forme simbolice ?i conceptuale în c?r?i, în arhive externe, ce le promite o lung? via?? în exil. Un exil ce va fi, practic, acas?. Câteva h?r?i, fotografii documenteaz? stratigrafia sitului. Apoi acesta reprime?te p?mântul excavat, cernut de orice artefact ce s-ar prinde în pânza deas? a sitei conceptuale a specialistului. În urm?, un loc gol, eliberat de artefacte ce mai p?streaz? câteva urme sub forma unor fragmente grosolane de lut ars, vechea platform? a locuin?ei preistorice ?i neobservabile a?chii de debitaj a lamelor, cu?itelor, gratoarelor de silex. Poate c? în contextul expropierii ?i salv?rii unui loc arheologic aser?iunea de mai sus pleac? de la o stare ini?ial? interogativ?, dar ajunge ineluctabil la aser?iune.
Patrimoniul arheologic preistoric are o natur? dubl?: salveaz? ?i distruge. Nu este o practic? ingenu?, orice s?p?tur? arheologic?, indiferent de gradul de ?tii?ificitate sau de metodologia adoptat? este deopotriv? salvatoare ?i distructiv?. Cât de mult este relativizat?, astfel, amenin?area depinde de valorile ce o înso?esc. Deschiderea a tot mai multe ?antiere arheologice nu poate fi un drept exclusiv ?i autoritar al ?tiin?ei sau institu?iilor, dar nici o masc? pentru a acoperi nep?sarea. Aceea?i natur? ambigu? a amenin??rii o reg?sim ?i în cerin?a pentru ini?ierea a cât mai multor ?antiere arheologice. Peisajul cultural pare a fi o nou? viziune promovat? pe larg. Legat de turism, de frumuse?e, de colaj, de imaginea regizat? pentru o amintire atent selec?ionat?, peisajul cultural este venerat concomitent cu distrugerea sa, dat? de traficul inuman ce-?i ia haina sloganelor ?i reclamelor din industriile culturale. A?a cum turismul exotic a f?cut din satele africane puncte pe h?r?ile turistice, locuri de divertisment cultural, de show ?i documentar programat direct, pe teren, astfel ?i peisajele culturale transform? în colec?ii lumea vie, ale negativului sau pozitivului.

Imagini ale pauperului, ale peisajului, f?r? o substan?? a lumii din ele. Fotografiile ruinelor industriale ale epocii comuniste cunosc o impregnant? esteticizare, la fel ?i textele ce le înso?esc. Nimic nu pare a fi real în ele, ci ele însele, prin catifelarea paginii ?in loc deplin de real. Ele salveaz? ?i ?terg deopotriv?.

Dincolo de inten?ia pozitiv? de valorificare a trecutului neolitic sau paleolitic, din perspectiva socioarheologiei sunt observabile delimit?rile, sec?iunile ?i împachetarea unor culturi arheologice pentru turism global, pentru stima regional? sau faima na?ional?.
Culturi arheologice “celebre”, începând cu cele ce au l?sat desenele din pe?teri ?i pân? la cele neolitice recunoscute pe baza frumuse?ii ceramicii, care fac deliciul publicului ?i cresc recunoa?terea interna?ional? a savan?ilor ?i cercet?torilor sunt trecute în registrul unei publicit??i incisive, declarate salvatoare. Dar în acela?i timp, prea pu?in se arat? efectul coroziv al acestor mode de “etalare” a trecutului selec?ionat din cele mai reprezentative “crea?ii umane”.

În timp ce memoria local? se formeaz? ca topologie a re?elelor, ?tiin?a trece la un nivel mai cuprinz?tor: topografia. Locul este asamblat topografic, situl este o topografie a pozi?iei fragmentelor ceramice descoperite. Fictivul supline?te realul cel mai bine la nivelul oral al unei culturi. Prin oralitate putem în?elege nu doar conversa?ia, ci ?i citirea presei sau ascultarea ?tirilor, a inform?rilor oficiale, televiziunea, prelegerile. Cele mai multe canale de informare în domeniul patrimoniului au o structur? oral?, ce se adreseaz? unui locutor a c?rui capacitate de cunoa?tere a sursei fluxului comunicat nu poate fi dobândit?. Verificarea dar mai ales completarea ?tirilor cu informa?ii noi, acumulate în anii de la producerea evenimentului este dificil?. Foarte mult? informa?ie este pus? în circula?ie ca fragmente ale unui întreg fantomatic, în jurul vortex-ului cotidian ce ofer? acces la ?tire ca ?i cum ar oferi dreptul la a fi viu (conectat cu “lumea”), dar cantitatea ei este într-un raport invers fa?? de mijloacele de verificare (nu cele clasice, ale opiniei comune sau opiniei unui lider sau autorit??i).

În numeroase situa?ii vom considera credibile informa?iile în lipsa unor reale posibilit??i de verificare. De?i grupurile de informa?ii pot fi supuse falsificabilit??ii, aceasta, argumenta Popper, arat? c? acel ceva nu este imposibil, îns? nu ?i c? este adev?rat. Astfel, informa?iile pot fi falsificabile u?or, dar exist? nenum?rate grade de posibilitate ce pot fi restrânse la câteva seturi u?or de folosit într-un timp scurt pentru a admite informa?ia credibil?. Decizia poate fi “înlesnit?” prin câteva indicii discrete sau cuvinte cheie cu poten?ial de amplificare a sensului dorit, care fac s? treac? mai repede informa?ia ca veridic?, mic?orând timpul în care aten?ia ar putea descoperi anumite suspiciuni. Aceste practici trebuie cunoscute de fiecare persoan?, pentru a nu escalada o torsiune cultural? – modific?ri în câmpul cultural care fac s? nu mai fie vizibil? ?i reperabil? dinamica culturii, conform regulilor de joc convenite de p?r?i. Pentru a vizualiza aceast? luxa?ie cultural? putem folosi imaginea unei foi pe care sunt a?ezate o mul?ime de semne; conform regulilor jocului, dac? mi?c?m foaia vom ob?ine anumite distribu?ii, dar dac? va fi r?sucit? în anumite locuri, privirea nu va putea observa locul unde sunt o parte din semne. Aceste luxa?ii sau torsiuni culturale produc “gâtuiri” în câmpul cultural care cresc nu impredictibilitatea sistemului, ci perturb? regulile jocului: cine ?tie ce semne intr? ?i pleac? în aceste micro-câmpuri, care oricând pot ob?ine autonomie f?r? a mai apela la reguli conven?ionale adoptate de ceilal?i, se deta?eaz? de ceea ce va numi mas? cultural? ?i va trata alteritatea ca un simplu obiect de tranzac?ii culturale aduc?toare de beneficii cu cost minim.

O fotografie a unui sit arheologic este expresia clipei din via?a milenar? a acestuia. Conceptul de sit arheologic este modern ?i abia în secolul al XX-lea sunt scrise “repertoriile arheologice”. Constituirea bazelor de date, înregistrarea m?rturiilor despre locuri cu vestigii, descoperirea în urma unei activit??ii inten?ionate a noi teritorii ce poart? urmele trecutului au deschis un orizont de cunoa?tere asupra preistoriei. Înregistr?rile r?zle?e vor fi puse în leg?tur? ?i, astfel, este trasat un graf al a?ez?rilor culturii preistorice. Ce spune o fotografie instantanee? Este scurta poveste ce poate fi dat? de timpul de expunere. Dar este întreg locul “preg?tit” de milenii pentru o astfel de priveli?te? Fire?te, c?ci nu este nicio teleologie, ci o sec?iune în evolu?ia locului. Fotografia este o m?rturie temporal?. Dac? timpii de expunere foarte mici pot revela o lume atomic? în mi?care, doar timpii de expunere mai lungi ne pot revela mi?c?rile evolutive ale sitului, dar nu ?i oamenii ?i celelalte fiin?e. Fotografiile trebuie privite la anumite intervale pentru a-i putea surprinde, într-o m?sur? limitat?, evolu?ia. Aceasta nu garanteaz? ?i o privire asupra accidentului, a întâmpl?torului ce se poate manifesta intens pe un scurt interval.

Nara?iunile ?tiin?ifice. Absen?a oamenilor
În c?utarea omului sau, mai precis a microtimpurilor ?i microgesturilor într-un habitat uman (nu spa?iu topografic) ar putea fi explica?ia la ceea ce este în?eles prin absen?a nara?iunii în ?tiin?a arheologiei dominat? de sistematicitatea descrierii artefactelor ?i stratigrafiilor întâlnite în siturile arheologice. Este remarcabil c? fenomenul religios, reprimat de cercet?rile ideologizate de ateism, revine în aten?ie ?i ob?ine numeroase confirm?ri din analiza neoliticului, pe baza istoriei religiilor, în special studiul religiilor din Orientul Apropiat. Dar izvoarele de istorie comparat? a religiilor sunt utilizate plecând de la premisa d?inuirii concep?iilor religioase, cu mici rectific?ri, chiar atunci când culturile arheologice (create de arheologi pe baza unit??ii stilistice a ceramicii) sunt diferite: în loc de a reg?si omul, cercet?rile noi aduc dinamica religiilor popula?iilor neolitice ?i, cu ele, o prefigurare a umanului, dar absen?a total? a omului. Fascina?ia produs? de vechile culturi neolitice din Orientul Apropiat înc? suscit? o presiune cultural? asupra viziunii ierarhiilor în care pot fi încadrate culturile arheologice care se succed, conform cronologiilor trasate dup? dat?rile cu carbon, pe teritoriile Europei. Patrimoniul arheologic provenit din neolitic înc? este separat de un patern vizual mondial legat de siturile din Anatolia, printre care binecunoscutul sit Çatalhöyük, ?i este ierarhizat simbolic dup? criteriile moderne, rezultând o multitudine de culturi arheologice (precum Hamangia, Boian, Vin?a, Gumelni?a, Ozieri, Usatovo sau din spa?iul actual al Chinei Hongshan, Xinle sau Longshan) care fie sunt în?elese în propria universalitate, fie în rela?ie de secundaritate.

Fiorul particular în fa?a sacrului, micile ezit?ri ?i inven?ii personale, accidentele ?i nespecificul, non-tipologicul plasticii antropomorfe se pierd toate prin conceptele generale ale studiilor de istorie a religiilor ?i pierd contactul cu omul. Când, în sfâr?it p?rea posibil accesul la fondul larg al evolu?iei umane ?i tr?irea unui sentiment de fior de c?tre public ?i cercet?tori, revin vechile filoane religioase ale Orientului analizate pe baza lecturii detaliate ale miturilor grece?ti ?i orientale. Totul pare a fi din nou impregnat de preferin?e ?i idiosincrazii ale unei culturi moderne vinovate ?i triumf?toare, deopotriv?. Dorin?a de a oferi neoliticului o spiritualitate înalt? conduce la dezavuarea treptat? a celorlalte etaje, astfel încât paleoliticul este cu atât mai pu?in un timp antropic. Ceea ce remarc este raritatea cu care cercet?torii se dedic? micilor gesturi umane, a?a cum procedeaz? Leroi-Gourhan când analizeaz? inciziile repetate ?i observ? o posibil? descoperire a repeti?iei sau, mai târziu, a ritmului. Absen?a scrierii la oamenii din neolitic este tratat? ca o ineluctabil? problem? pentru “reconstituirea” universului lor particular. În acela?i timp, sunt atenuate semnifica?iile umane ce ar putea fi extrase din microsemne, neglijen?e în execu?ia plasticii antropomorfe sau a ceramicii numit? grosier? (pentru a fi diferen?iat? artistic de cea fin? ?i semifin?) ?i a uzurii uneltelor.
A?a cum invoca, într-o analiz? revelatoare, arheologul Mircea Anghelinu, “omul preistoric s-a pierdut pe drum, în spatele listelor tipologice ?i succesiunilor stratigrafice” (Mircea Anghelinu, Evolu?ia gândirii teoretice în arheologia din România, 2003: 319). Imaginea asupra preistoriei culturii Cucuteni este dat? de timpul milenar în care arheologii au încadrat trei faze culturale (intervalul aproximativ dintre mileniul cinci ?i mileniul doi î. Hr.), constituite pe baza unit??ii stilistice a ceramicii pictate în special, dar ?i a unui microtimp, “în?eles de la sine”, ce caracterizeaz? opera?iile realiz?rii unui vas sau, de pild?, a unui topor de silex. Spa?iul este limitat la cel al a?ez?rii, practic?rii agriculturii ?i al habitatului proxim ca loc al vân?torii; abia studiile inspirate din istoria comparat? a religiilor redau ?i o vizibil? dimensiune spiritual? popula?iilor neolitice, în contrast cu vechea metod? dominat? de viziunea ateist? a autorilor.

Ca spa?iu de expansiune ?i desf??urare a culturii Cucuteni-Tripolie, nu este clar dac? exist? o unitate – dovezile materiale infirm? unitatea – stilistic? sau una religioas?. Arheologul Dan Monah propune teza unei religii unitare Cucuteni–Tripolie, acceptând diferen?ele între culturile arheologice Cucuteni ?i Tripolie (Dan Monah, Plastica antropomorf? a culturii Cucuteni-Tripolie, 2012: 27). Suprafa?a de peste o treime de milion de km2 cu urme identificate ca proprii acestei/acestor culturi arheologice, în etapele succesive sau sincrone de dezvoltare, este tratat?, de multe ori, ca expresie a puterii de men?inere a identit??ii stilistice, unii autori avansând teza unei civiliza?ii Cucuteni-Tripolie.

Cercet?rile sau prezent?rile legate de sfâr?itul paleoliticului, de neolitic ?i chiar eneolitic sunt viciate de utilizarea unor termeni echivoci precum: alogen/local, baz? local?, complex cultural (acolo unde nu este clar cum s-au format ?i influen?at culturile arheologice), sintez? cultural?, iar despre teritoriile ocupate de popula?iile paleolitice ?i neolitice echivocul merge pân? acolo, în unele cercet?ri sau studii, încât nu sunt luate nici minime rezerve ?i se precizeaz?, pur ?i simplu, sintagme de felul “estul României”, “centrul Ungariei”, “pe teritoriul Basarabiei”, “în apropiere de Kiev”, “în jurul ora?ului Târgu Frumos” etc. Cu privire la aceste terminologii, observa?iile socioarheologice încearc? s? reliefeze în ce m?sur? aceste perioade ?i culturi preistorice de la sfâr?itul paleoliticului sunt transpuse la un nivel de în?elegere universal, care nu are nici o leg?tur? cu na?iunile ?i nici m?car cu formarea unor identit??i vechi de peste patru sau cinci milenii- ceea ce ar fi un lucru cu totul excep?ional de dovedit o continuitate multi-milenar?, într-un singur loc, a aceleia?i etnii. Din perspectiva amenin??rilor asupra patrimoniului, fiecare sit preistoric, indiferent de categoria în care este ierarhizat de lege, este de valoare universal? ?i se refer? la evolu?ia omului, o privire larg deschis? c?tre un timp al unor popula?ii despre care arta ceramic? arat? doar un aspect particular ?i nu o “fosil? directoare” complet? pentru o identitate cultural? întip?rit? într-o rigid? macro-cronologie.
Un vocabular degradat ne orienteaz? fals în preistorie ?i ne interzice bucuria de privi un timp atât de vast, cu alte coordonate mentale ce l-au c?l?uzit pe om ?i diminueaz? impactul estetic oferit de contactul mediat de milenii cu aceste popula?ii. Privirea spre preistorie este începutul libert??ii de a c?uta timpuri în trecut a?a cum cerul se deschide privirii ca o poart? a luminii de la stelele doar aparent statice.
O impresie fals?, creat? prin asocieri fortuite, poate deveni la mod? atunci când, privite de pe promontoriile unde au fost descoperite multe situri preistorice cucuteniene (Costi?a, Giurge?ti, Piatra ?oimului, Dume?ti – “Coasta Viei”, M?rgineni etc.), satele de la poalele acestor a?ez?ri par umbre ale celor de sus, bucuroase s? foloseasc? infrastructura propice pentru un transport comod. Ruinele Romei ?i Greciei clasice au avut, la timpul lor, ?i un rol u?or moralizator în privirea romanticilor c?l?tori europeni; gustul moraliz?rilor facile nu lipse?te în evalu?rile istorice moderne ale trecutului,
Socioarheologic, nu este lipsit? de interes periodizarea diferit? a culturii arheologice Ariu?d-Cucuteni-Tripolie în func?ie de cercet?torii celor trei na?iuni pe a c?ror teritorii actuale este semnalat? aceast? cultur?. În Republica Moldova ?i Ucraina este utilizat în special termenul cultura Tripolie (????i???), dup? numele a?ez?rii omonime de pe malul drept al râului Nipru, din raionul Obukhiv, la sud de Kiev. Membre în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Ucraina ?i Moldova au adoptat aceea?i terminologie pentru cercetarea culturii Cucuteni-Tripolie. Dup? desfiin?area structurii sovietelor, în Republica Moldova este reperabil? o dubl? preferin?? pentru periodizarea ?i tratarea culturii Cucuteni-Tripolie, folosirea termenilor a?ezare cucutenian? sau tripolian?. Observa?ia lui Pascal despre diferen?ele de adev?r, cu privire la acela?i lucru, observate de o parte ?i alta a Pirineilor înso?e?te ?i demersul ?tiin?ific, unde adev?rul este particularizat la principiile etniei, na?iunii sau imperiului.
Nara?iunile diferite ale celor trei entit??i ?tiin?ifice distincte din perspectiva apartenen?ei la o con?tiin?? na?ional? pot tinde s? acopere pe cele ce ar facilita în?elegerea integrat? a culturii neolitice Cucuteni-Tripolie ?i localizarea ei universal? în timp ?i spa?iu. Sugestiv este, în acest sens, articolul “Precucuteni – cultur? sau orizont cronologic?” semnat de Constantin – Emil Ursu (Memoria Antiquitatis, XXIX-XXX, 2014: 14), unde autorul trece în revist? ideile avansate de cercet?tori pentru a considera cultura arheologic? Precucuteni nu ca unitate autonom?, ci drept “univers cronologic” în cadrul unui a?a-numit complex cultural Cucuteni-Tripolie.
Cultura arheologic? neolitic? Star?evo-Körös–Cri? este un alt exemplu prin care, în func?ie de viziunile na?ionale, au fost utilizate accente na?ionale în defavoarea unei unit??i ?tiin?ifice trans-na?ionale. Urmele acestei culturi sunt reperate nu doar pe teritoriul Iugoslaviei, în 1923, în apropiere de Star?evo, ci atât pe teritoriul României cât ?i a Ungariei, fiecare grup na?ional de cercet?tori au denumit-o dup? numele local, Cri? ?i Körös, de?i este acela?i râu.
Armonizarea datelor ?tiin?ifice depinde de diferen?ele culturale actuale; aspectele ce apar?in de dialogul ?tiin?ific se transform? în factori ce favorizeaz? o separare la nivel de public a culturilor neolitice.
Cercet?rile ?tiin?ifice specifice arheologiei sau sociologiei nu sunt întotdeauna ghidate de universalitate, de a privi ?i propriul discurs situat în timp ?i, eventual ca ?i în cazul celorlalte discursuri, limitate ?i clasabile în istoria gândirii umane; uneori, exist? impresia c? istoria, timpul se sfâr?esc (în?elegerea fiind epuizat?, nu mai r?mâne nici un lucru serios necunoscut) sub textele descrise de cercet?tori, astfel încâ orice gând diferit al cititorului sau fenomen sau idee nou?, nedeterminabile din aceste texte, ar fi “anomalii” ale existen?ei. Acest aspect nu este reductibil la teoria paradigmelor propus? de Thomas Kuhn, transformat? ea îns??i în paradigm?, epuizându-?i semnifica?iile. Gradul înalt de rafinare al limbii, prezen?a marilor autori (fa?? de care nu exist? resentimente), textele canonice nu conduc la desacralizarea realiz?rilor spiritului – pentru c?, a?a cum demonstra Assmann, în Grecia “scrisul nu creeaz? un spa?iu sacru” (Jan Assmann, Memoria cultural?, 2013: 267). Fiind ferit? de acest atribut care l-ar face apanajul unor grupuri sau poten?a?i, scrierea este modelul dinamic al culturii, în care nu este impus? o unic? autoritate discursiv?, lingvistic?.

Îmi dau seama, atât cât am reu?it s? observ ?i s? în?eleg, c? viziunea asupra a?ez?rilor cucuteniene de pe teritoriul Republicii România este prejudiciat? tocmai de calitatea înalt? a cercet?rilor ?tiin?ifice arheologice de teren ?i a monografiilor foarte bine realizate (aceste caracteriz?ri sunt recunoscute de majoritatea speciali?tilor ?i a amatorilor, nu sunt elogii goale). Siturile de la B?iceni/Cucuteni, Hab??e?ti, Fedele?eni, Ghel?ie?ti, Poduri, Tru?e?ti, Ariu?d, Ruginoasa, Scânteia, Traian, Costi?a ?i altele au devenit emblematice pentru întreaga arie a a?ez?rilor cucuteniene de pe actualul teritoriu românesc. Prin imaginea construit?, acestea produc impresia de a fi a?ez?ri de sine st?t?toare, cu grad crescut de autonomie ?i, a?a cum reg?sim la mul?i autori, ele sunt trecute tacit în premise pentru teoriile ce explic? r?spândirea, locuirea celorlalte a?ez?ri, mai mici ?i “nu atât de importante”.
La scara valorilor siturilor arheologice preistorice – ce este important ?i ce nu, desigur din perspectiva capitalului simbolic ce ar putea fi valorificat – contribuie ?i arheologia modern?, generos ajutat? de cele mai avansate tehnologii în domeniu, la începutul secolului al XXI-lea. Nu sunt neglijabile avantajele cercet?rileor nedistructive dar, ca ?i în alte situa?ii, avantajele sunt exagerate, chiar în spiritul ?tiin?ific, ceea ce este o iluzie cultural? ce înso?e?te profund actul cercet?rii ?i teoriilor ?tiintifice. Voi l?sa nemen?ionate aici aspectele pozitive, abundent subliniate în noile articole ?i cercet?ri arheologice unde exist? o capacitate rezonabil? de a utiliza o astfel de tehnologie. Ma voi rezuma s? ar?t c? cercet?rile neinvazive aduc cu sine o serie de amenin??ri asupra patrimoniului.
Prima amenin?are este de natur? s? reflecte comportamentului uman al cercet?torilor ?i modul cum gestioneaz? o informa?ie cu poten?ial de a aduce beneficii unor grupuri în defavoarea altora: este cunoscut c? renumele unui cercet?tor este legat ?i de poten?ialul unui sit arheologic, astfel cuno?tin?ele acumulate de un grup de cercet?tori despre un sit vor deveni obiect de disput? între cei care vor putea prelua sau nu s?p?turile arheologice la acel sit, nefiind clar, în momentul de fa?? cât de publice sunt toate informa?iile ob?inute despre respectivul sit ?i, mai ales, cui îi sunt destinate prima dat?, înainte de a fi publice. A doua amenin?are, mai important?, este din perspectiva asupra în?elegerii a?ez?rilor neolitice ale acestei culturi analizate: informa?iile ce construiesc o baz? de date cu poten?ialul arheologic nu este inocent? la ravagiile ce le pot face asupra celorlalte situri, ce devin astfel de mic? importan?? sau chiar “nesemnificative” din pespectiva unui “tezaur” arheologic.

Aprecierea obsesiv? a “tezaurului” ?i considerarea exagerat? a unui sit pe baze pur materiale – ce m?rturii materiale con?ine sau ar putea con?ine- conduce la degradarea percep?iei asupra culturii arheologice Cucuteni ?i, mai ales, asupra a ceea ce va fi cu adev?rat, pe teren, “repertoriul” arheologic al acestei culturi. Pot fi situri arheologice valoroase nu pentru “depozitul” de urme materiale p?strat, ci pentru în?elegerea a?ez?rii lor strategice în cadrul microzonei respective; dar pentru aceasta este necesar? o alt? valorizare a practicilor arheologice. Situl arheologic de la Topile, pe care am reu?it s? îl reperez tot cu ajutorul memoriei locale, îmi pare c? ar surprinde o excelen?? pozi?ionare astfel încât vizibilitatea ?i mi?carea de pe promontoriu spre valea adânc? din apropiere ar putea fi un punct de plecare pentru a în?elege strategiile neolitice de vânat, de ambuscad? a vânatului etc. În practica actual?, majoritatea opiniilor savan?ilor ?i cercet?torilor converg c?tre confirmarea ipotezei promontoriu – loc de ap?rare fa?? de du?mani datorit? pantelor abrupte. Aceea?i monoviziune este ?i despre “?an?urile de ap?rare” t?iate în preajma a?ez?rii. Nu este deloc neglijabil s? fie testate ipoteze precum cea legat? de un început de regularizare a debitelor de ap? rezultate în urma ploilor- ceea ce ar putea afecta colibele/locuin?ele cucuteniene. A? mai indica absen?a ipotezelor despre o eventual? împ?durire inten?ionat? practicat? de comunit??ile neolitice în partea expus? a promontoriilor.
Ipoteza incendierilor (datorit? epidemiilor sau periodice, rituale?) a?ez?rilor cucuteniene: aceasta tez? a unor culturi neolitice piromane fascineaz? publicul deoarece, în arheologia experimental? pot fi atra?i foarte u?or turi?tii în imaginare “sate” cucuteniene pentru a observa, în locul unui foc de tab?r?, o locuin?? din lut ?i lemn, acoperit? cu stuf cum arde (ajutat? de depozite consistente de lemn care ar indica proviziile ce le-ar fi f?cut vechile popoula?ii neolitice cucuteniene. Neverificabil?, ipoteza unor depozite substan?iale de lemn de foc lâng? fiecare “cas?” (sau lâng? unele?) trece tacit în experimentul incendierilor a?ez?rii cucuteniene ?i nu poate s? nu confirme cum ardeau ?i se pr?bu?eau locuin?ele… Dar publicul nu poate fi atras prin orice fel de mijloace pentru a în?elege ?i a sim?i bucuria de a “privi” conceptual popula?ii neolitice.

Lipse?te ipoteza ?i testarea prearderii controlate a locuin?elor, prin care aceste popula?ii neolitice ob?ineau, în primul rând, o suprafa?? mai dur?: platforma ?i pere?ii (erau forma?i pe structuri de lemn) devenind astfel, mai rezisten?i. Aceast? ipotez? mi-a fost sugerat? de bogatul material ceramic ars – fragmente de diferite dimensiuni- abandonat la marginea unor situri în urma s?p?turilor arheologice, iar pe unele fragmente am observat amprente de bu?teni, aspect descriptiv bine cunoscut ?i men?ionat în monografii sau în articolele ?tiin?ifice despre prezent?rile locuin?elor analizate ?i demontate de arheologi, dar f?r? a fi lansat? o analiz? a practicilor cotidiene dintr-o a?ezare neolitic?.

Aceste men?iuni nu sunt str?ine de socioarheologie; f?r? minime prevederi ?i rezerve fa?? de teze u?oare ?i nefalsificabile ?i f?r? scenarii îndr?zne?e care s? men?in? interesul viu nu doar al speciali?tilor, ci ?i al publicului, crearea, sustenabilitatea unor gr?dini arheologice ?i aprecierea peisajelor arheocline vor fi sub permanenta amenin?are a radicalismului axiologic, epistemologic, ceea ce reprezint? un blocaj socio-cultural.

Peisaj arheoclin. Gr?dinile arheologice
Sub acest subtitlu grupez câteva idei cu privire la lizibilitatea ?i ocularitatea a ceea ce numim situri arheologice preistorice ?i posibilitatea de a le grupa pentru a forma gr?dini arheologice. M? preocup? vizibilul, lizibilul ?i, în m?sura în care este posibil, audibilul ?i olfactivul unei gr?dini arheologice. În privin?a tactilului, în func?ie de gradul de realizare a celor men?ionate, este posibil ca ?i acesta s? întregeasc? experien?a publicului cu privire la siturile arheologice cucuteniene. Acestea asigur?, complementar, imersiunea într-un microtimp ?i pot asigura confuzia cu obiectul real, care nu este decât ipotetic sugerat. În ce m?sura, pe baza preferin?elor contemporane pentru ceasurile micro-evenimentelor, ?tiin?a face trecerea de la obiectul supus unui cadru conceptual, la accentul pe capacitatea de prezen?? total? a obiectului, a?a cum cititorul când cite?te o ?tire “uit?” cadrul unde o cite?te ?i-i d? realitate (inclusiv ordinea logic?, construc?ia gramatical?) ca ?i cum ar fi observator direct al evenimentului, dar protejat de o distan?? magic??
Dincolo de conven?iile ?i prevederile legislative, peisajul este mai întâi acea caracteristic? pe care omul, luat ca unitate social?, o acord? unui spa?iu asupra c?ruia delimiteaz?, în func?ie de intensitatea utiliz?rii unor seturi de simboluri, o evolu?ie temporal? ?i se raporteaz? dinamic la el conform unor coduri comune cu ceilal?i membri ai comunit??ii. Aceast? evolu?ie temporal? apar?ine de memoria personal?, local?, comunicativ? sau, în cele din urm?, de cea mai extern?, cea cultural?. Peisajul nu este format de un singur mediu caracteristic, astfel încât trebuie în?eles într-un anumit gradient peisagistic; este de neimaginat un peisaj din natur? f?r? a face m?car trimitere la cer, esen?ial condi?iei umane, astfel încât un peisaj alpin sau rural nu este comprehensibil f?r? aceast? incluziune a dimensiunii celeste (pe seama c?reia, ulterior, pot fi trasate urme fizice, de pild? ale traficul aerian). O floare sau un torso pot fi decupate din mediu ?i tratate autonom, dar aceasta ne arat? montajul literar, fotografic sau estetic capabil de a modifica rela?ia obiectelor ?i percep?ia lor.

Am ar?tat c? memoria local? este depozitara dinamic? a topologiei simbolice locale, prin care sunt cuprinse într-o re?ea toate locurile ?i timpurile marcate cu o anumit? semnifica?ie. Într-un peisaj rural vectorizat de re?ele topologice precum cele legate de locurile ?i timpul, de pild?, culesului plantelor medicinale, tinctoriale ori a locurilor nefaste este inclus ?i un sit arheologic preistoric, c?ruia i se ofer? o anume semnifica?ie topologic?. Valorea acestor re?ele topologice este important? pentru gr?dinile arheologice: acestea nu sunt locuri administrate de o memorie cultural?, rigid dinamizat? de cunoa?terea ?tiin?ific? ?i legile specifice. Dimpotriv?, re?elele topologice sunt deschise de memoria local? vie, mult mai bogat? în informa?ie fa?? de textul scris, mobilizat? în sensul comunicativ al acesteia, în?eles de Jan Assmann ca memorie care poate fi împ?rt??it? nemijlocit de texte.

A?ez?rile umane nu sunt reductibile la un nucleu în jurul c?ruia radiaz? concentric pentru a se lega cu exteriorul ?i a-l internaliza, chiar dac?, într-adev?r, un fundal spa?io-temporal neumanizat este impropriu echilibrului ac?iunilor unice ?i repeti?iilor cotidiene. Aceast? structur? a habitatului este împrumutat? din viziunea euclidian? asupra spa?iului. André Leroi-Gourhan extinde teza gr?dinii primordiale a?ezate în centrul lumii astfel încât scenariul cel mai probabil arat? c? “agricultorul sedentar î?i construie?te lumea în cercuri concentrice în jurul hambarului” (Leroi-Gourhan, Gestul ?i cuvântul, 1983:141). Observa?iile etnologice nu pot explica neoliticul f?r? a apela la tautologii ?i la scenarii în care, pornind de la datele finale considerate, prin simplific?ri succesive, este ob?inut? o imagine în timp. Dar acestea confirm? acceptarea tacit? a teleologiei ?i a unor presupozi?ii deterministe. Haosul, accidentul, condi?iile speciale de habitat care fac topologiile locale mai bogate sau mai s?race, dar totdeauna purt?toare de semnifica?ii, sunt efecte modelatoare nu doar pentru o a?ezare, ci ?i pentru ritmul ei ?i singularit??ile ce pot avea loc.
Chiar ?i m?rturiile moderne despre comportamentul psihologic al oamenilor ne spune c?, în condi?iile cele mai nefavorabile de vreme, nu pot r?mâne izola?i în perimetrul casei multe zile, adic? în jurul hambarului. De?i nu le lipse?te nici o resurs?, dimpotriv?, gratuit, se aventureaz? prin furtun? pentru un motiv oarecare. Casa este un univers dinamic, incomplet, cu accidente ?i haos, cu ordine ?i neprev?zut, cu bucurii ?i triste?i, nu un loc utopic unde lucrurile care nu mai sunt stau încremenite în memorie. Casa ?i limba sunt locuri dinamice, deopotriv? stabile, pe termen suficient de lung – ciclul temporal – ?i cu haos, pe termen scurt – clipa.
Ca ?i casa, cartea nu este un habitat textual din care scriitura cre?te continuu în unde concentrice în jurul unei idei, ci este, înainte de a fi perceput? ca o tendin?? spre un arbore, mi?carea în drumuri scurte, încreng?turi ?i treceri neprev?zute, discontinuit??i ?i reînnod?ri, poteci moarte ?i drumuri ce se ramific?, previzibilitate ?i nedeterminism al ideilor. Peter Sloterdijk a readus în aten?ie prin Reguli pentru parcul uman conflictul acutizat, nu ameliorat, de gratifica?iile ?i beneficiile oferite de ?tiin?e celor care, astfel, devin privilegia?ii unei case pe care o priecteaz? într-un vis determinist, cu un mediu perfect controlabil.
Aceste considera?ii nu sunt lipsite de semnifica?ie pentru amenin??rile asupra patrimoniului din perspectiva legislativ? a defini?iei peisajului cultural ?i, din cadrul acestuia, a peisajului arheologic. Dac? se na?te ca o simpl? ripost? la insa?ietatea dezvolt?rii umane în general, peisajul este de la început o relicv?, ultim bastion sau o m?rturie într-un vast mediu care pentru a salva distruge. Privirea benjaminian? arat? spre Angelus Novus care observ? în trecut cum se aglomereaz? ruinele; ea trebuie completat? ?i cu peisajele ce i se înf??i?eaz?, salvate de la transform?rile radicale ale lumii.

Fa?a sau reversul peisajelor arheologice sau ale celor urbane, în func?ie de privitor, indic? delimitarea acestora în raport cu puteri rapace, denumite generic sub singularul dezvoltare. Peisajul arheologic, adesea, este reflectarea unei rupturi ireversibile în spa?iul cultural. Viabilitatea acestui peisaj este dat? nu de considerarea sa ca opozi?ie la un tip dinamic- progresul, în?eles doar liniar ?i infinit perfectibil, ci ?i sub aspectul s?u complementar, al pierderilor, vandaliz?rilor ?i distrugerilor.

Astfel, peisajul nu este doar o topografie delimitat? legislativ, un teritoriu complet vizibil care p?streaz? serii de bunuri culturale precis cuantificabile; identitatea peisajului este cultural? ?i reflect? atât inima, sufletul cât ?i memoria ?i istoria membrilor comunit??ii respective. În absen?a acestor coordonate invizibile pentru lege ?i ?tiin?ificitatea arheologiei, peisajele arheologice sunt tezaure goale înconjurate de un ritual cultural strict formalizat.

Nu este o regul? predefinit? cultural, în func?ie de culturile chestionate, ce numesc peisaj ?i ce resimt ca peisaj, dar în lipsa unei tr?iri, peisajul este o simpl? categorie conteptual? ?i un ineficient instrument legislativ, fa?? de care institu?iile din domeniul patrimoniului nu reu?esc s? managerieze politici culturale autosustenabile pe termen lung. În preambulul Conven?iei europene a peisajului (Floren?a, 2000, ratificat? de Republica România prin legea 451/2002) este men?ionat, printre altele: “peisajul contribuie la formarea culturilor locale ?i c? acesta este o component? de baz? a patrimoniului natural si cultural european…” ?i, pentru a completa accep?iunea larg?, mai aproape de cerin?ele umane decât de cele ale rigorii scientiste, “peisajul este o parte important? a calit??ii vie?ii pentru oamenii de pretutindeni: în areale urbane sau rurale, în areale degradate sau în cele care se prezint? într-o stare perfect?, în spa?ii recunoscute ca fiind de o frumuse?e deosebit?, precum ?i în cele obi?nuite” (Floren?a, 2000).
Aceste men?iuni de fundamentare a Conven?iei europene a peisajului (Floren?a, 2000) ne apropie de în?elegerea faptului c? nu doar itemii m?surabili statistic pentru descrierea calit??ii vie?ii sunt importan?i, ci ?i cei spirituali, f?r? de care o comunitate este în deriv? cultural, iar peisajul ar avea doar atribute externe; prin aceasta nu este exclus? evolu?ia comunit??ii ?i schimbarea memoriei locale ?i a leg?turilor afective, ci bruscarea ?i abrutizarea memoriei comunit??ii care ar amenin?a patrimoniul.
Premisa pentru propunerea termenului peisaj arheoclin este inspirat? de în?elegerea dinamic? neliniar? a a?ez?rilor preistorice, neparticularizate de cerin?e ?tiin?ifice ideale, la o suprafa?? de teren delimitat? stratigrafic ?i topografic. Aceasta este o viziune aproape de gândirea analizei matematice care caut? modelul determinist al mi?c?rii viului. Propun termenul de peisaj arheoclin având în vedere gradientul peisagistic, cre?terea sau sc?derea tonurilor fa?? de un loc, în acest caz a?ezarea arheologic?. Structura acestui gradient nu este fin?, ci are o dimensiune fractal?, fiind o delimitare natural? ?i cultural? deopotriv?. Peisajul este dinamizat de practicile culturale ce îi sunt asociate ?i care îl fac viabil, sustenabil. Delimitarea in situ, fizic?, nu poate fi rigid?, ci urmeaz? o structur? frac?ionar? prin care sunt operate leg?turi cu mediul, la rândul s?u situat într-o re?ea mai ampl? de leg?turi cu ac?iunile antropice. Obiectul – peisajul arheoclin – nu poate fi considerat un mediu în echilibru stabil. Aceasta ar conduce la poten?area practicilor de restabilire ?i redare a unui obiect ideal proiectat de paradigma ?tiin?ific? dominant?.
Pe suprafa?a locului unde este reperat un sit preistoric afloreaz? mici fragmente de ceramic?, în diverse grade de degradare natural?, minuscule a?chii de silex ?i alte materiale care au fost puse în eviden?? de cercet?rile perieghetice, atunci când cercetarea de suprafa?? s-a dovedit util?. Acesta este un prim semn al unui peisaj arheoclin: în sol nu este un depozit ermetic, relativ bine protejat de depunerile milenare de p?mânt, ci la suprafa??, pe arii relativ mari, sunt diseminate materiale ale culturii arheologice. Aceste materiale nu respect? fazele culturii respective, nu apar?in exclusiv ultimei faze de evolu?ie a culturii respective, ceea ce ne indic? o “închidere” pe vertical? a sitului în care accidentul, aleatorul ?i-au f?cut prezen?a. Iar pentru a complica situa?ia dinamic?, multe a?ez?ri ale culturii Cucuteni nu apar?in exclusiv acesteia, urme ale unor culturi precedente, precum Pre-cucuteni sau chiar Starcevo-Cri? sau ulterioare, de pild? Horodi?tea-Erbiceni, f?r? a men?iona descoperirile ce reflect? contactul cu culturile sincrone sau par?ial sincrone precum Gumelni?a, confirm? caracterul deschis, nedeterminist al a?ez?rii.

În biologie termenul bioclin? sau clin? este utilizat pentru în?elegerea aspectelor specifice unei popula?ii, plecând de la unicitatea fiec?rui individ. Ernst Mayr exemplific? o clin? prin gradientul climatic care diferen?iaz? “caracterele specie-specifice” indivizilor unei popula?ii. Aceste caractere sunt variabile: într-un anume areal ocupat de o popula?ie, diferen?ele de temperaturi date de latitudine sau altitudine, conduc la variabilitatea caracterelor specifice, conform unui gradient climatic: “întotdeauna o clin? desemneaz? un anumit caracter particular” (Ernst Mayr, De la bacterii la om, 2008:197).

Mul?imea a?ez?rilor cucuteniene este grupat? static, dup? indicatori limitativi: m?rime, densitate, altitudine. Noi studii urm?resc intervizibilitatea între situri (“Elemente de Landscape Archaeology în zona siturilor cucuteniene Coste?ti-Cier ?i Giurge?ti-Dealul M?n?stirii, jud. Ia?i”, Dumitru Boghian et alii, 2014 în vol. ArheoVest, Nr. II2: In Honorem Gheorghe Lazarovici, Interdisciplinaritate în Arheologie, vol. 2: Metode Interdisciplinare) sau testarea unor teze din biogeografie. Aceste demersuri converg spre în?elegerea dinamic? a a?ez?rilor acestei culturi preistorice.

În accep?iunea agreat? de legea 422/2001, articolul 3, litera c) privind protec?ia patrimoniului, men?ionat? anterior, situl arheologic este definit ca “teren delimitat topografic cuprinzând acele crea?ii umane în cadrul natural care sunt m?rturii cultural-istorice semnificative din punct de vedere arhitectural, urbanistic, arheologic, istoric, artistic, etnografic, religios, social, ?tiin?ific, tehnic sau al peisajului cultural”. Viziunea unui flatland patrimonial este pus? în dinamic? ?i adâncit? temporal ?i spa?ial în func?ie de semnifica?iile individuale sau conjugate oferite de multitudinea domeniilor umane enumerate, deopotriv? ?tiin?e, practici, culturi. Ordonan?a 43/2000, aticolul doi, în special literele h), i), j), k) aduce l?muriri suplimentare cu privire la defini?iile acceptate pentru zon? cu patrimoniu arheologic cunoscut, sit arheologic “declarat zon? de interes na?ional”, zon? cu patrimoniu arheologic reperat ?i zon? cu poten?ial arheologic. Dar, a?a cum remarca Irina Oberländer-Târnoveanu în Un viitor pentru trecut. Ghid de bun? practic? pentru protejarea patrimoniului cultural, situa?ia prezent? arat? c? “legile speciale pentru protec?ia patrimoniului sunt destul de stufoase, cu peste patru sute de articole ?i peste o mie de paragrafe” (2002: 17). Consecin?a practic? a codific?rii excesive a condus c?tre o situa?ie în care, citez din nou: “num?rul interdic?iilor, este mai mare decât cel al posibilit??ilor practice de a urm?ri respectarea lor” (Irina Oberländer-Târnoveanu, Un viitor pentru trecut, 2002: 18).

F?r? îndoial?, absen?a gr?dinilor arheologice care s? integreze, în func?ie de microzonele unde sunt identificate siturile arheologice, în a?ez?ri specifice unui peisaj arheoclin constituie o amenin?are pentru diversitatea valoric? a patrimoniului. Dar ?i schimbarea acestei situa?ii, f?r? a ?ine seama nu de un obiect proiectat ideal într-un spa?iu-timp imuabil, ci într-o structur? impredictibil? aduce amenin??ri poate mai grave. Un sprijin legislativ îl reg?sim în Conven?ia de la La Valleta (1992), în special articolul patru, litera ii): “conservarea ?i între?inerea patrimoniului arheologic, de preferin?? pe locul lui de origine”.

Pentru a ini?ia un dialog cu preistoria, ini?ial este necesar? deschiderea conceptului de sit arheologic, scoaterea sa din rigiditatea silogismelor ?i a premiselor trecute la rang de dogm?. Termenul sit arheologic este un instrument conceptual ini?iat într-un timp istoric anume prin care desemn?n o realitate din prezent. Acest termen ne ajut? s? situ?m aceast? realitate în rela?ie cu o alta, par?ial disp?rut?, pe care o situ?m într-o cronologie ce indic? un interval temporal. Este evident, aceast? caracterizare este centrat? pe viziunea modern? a cronicit??ii timpului ?i a memoriei. Memoria are alte instrumente de a m?sura distan?a în timp, achizi?ia timpului industrial a afectat rivalii ?i riveranii astfel încât prin rapacitatea eficien?ei sale a reu?it s? elimine sau s? le scad? ?ansa perpetu?rii. Confuzia între sit arheologic ?i habitatul unei comunit??i preistorice presupune identificarea obiectului ?tiin?ific cu subiectul desemnat cercet?rii. Manifest?rile unei a?ez?ri preistorice, de?i dependente de locuitorii s?i ?i interac?iuniile acestora cu alte grupuri, nu se reduc la amprenta prezen?ei umane; obiectul ?tiin?ific – situl arheologic –este util instrumentaliz?rii descrierii, îns? p?streaz? distan?a fa?? de ceea ce descrie. Tipologiile siturilor arheologice reprezint? o colec?iie de trofee, de forme, de esen?e destinate observa?iei încadrat? de evolu?ionismul particularizat de transformism.
Abordarea clasic? a patrimoniului a avut premisa tacit? a unui obiect ideal fa?? de care toate practicile trebuie s? convearg? uniform pentru a men?ine sau a restabili echilibrul static pierdut. Actiunile cercet?torilor constau în readucerea st?rii originare, cea mai bun? stare posibil?, refacerea echilibrului, st?rii sta?ionare. O a?ezare arheologic? înc? este tratat? ca un obiect ideal, ca un organism ideal, medie statistic?, fa?? de care întreaga noastr? aten?ie era orientat? precum cea a unor medici ai culturii ce previn ?i vindec? organisme universale, f?r? însu?iri sau calit??i particulare, pentru a le readuce starea ini?ial?.

Ian Stewart scria despre implica?iile teoriei matematice a haosului c? nu pot fi ignorate de ecologie, partizan? a paradigmei st?rii sta?ionare (Ian Stewart, D? oare Dumnezeu cu zarul?, 2015: 336-337). Pledoaria autorului pentru conceptul matematic de haos deschide noi c?i în?elegerii dinamicii structurilor vii. Stabilitatea unei a?ez?ri arheologice nu const? în conservarea sa in situ ori expansiunea, codificat? prin legi, a cercet?rilor arheologice de teren (s?p?turile arheologice) ?i valorificarea muzeal? ?i ?tiin?ific? (texte, teorii, paradigme). Profilul amenin??rilor asupra patrimoniului poate c?p?ta o amplitudine groteasc?, în func?ie de germina?iile conjugate ale conceptelor utilizate: monovalorile, ierarhiile axiologice ?i diversitatea, conform principiilor matematicii haosului, nu pot fi singurele ingrediente ce pot distruge echilibrul dinamic al sistemului, astfel încât demonizarea unora ?i favorizarea altora sunt practici discursive acceptate, îns? efectul ob?inut este departe de cel c?utat.

Conceptul de sit arheologic nu poate fi explicat mul?umitor sub autoritatea suveran? a tipului, a formei ?i nici valorizat prin con?inutul s?u monocultural. Multe situri cucuteniene atest?, de fapt, locuirea a?ez?rilor ?i de alte comunit??i neolitice, precum Precucuteni. Prezen?a diferitelor culturi nu este o situa?ie excep?ional?. Cercet?rile arheologice conduse de Gheorghe Dumitroaia la situl Poiana Slatinii, sat Lunca (Neam?) arat? c? izvoarele de ap? s?rat? au fost utilizate înc? din neoliticul timpuriu (Starèevo-Cri?, Precucuteni, Costi?a-Komarovo, Noua, Corl??eni, Canlia) fiind atestate ?i urme medievale, astfel încât este un sit cosmopolit, nu specific culturii Cucuteni.
Frumuse?ea fragmentelor
“Chiar ?i lucrurile din natur? pe care le v?d în fa?a ochilor îmi dep??esc toate puterile sufletului ?i nu a? cuteza, Lorenzo, nu a? cuteza, chiar dac? ar retr?i în mine Michelangelo, s? trag primele linii. Sfinte Dumnezeule! Când prive?ti o sear? de prim?var?, te bucuri tu oare de înf?ptuirea ta?”
Ugo Foscolo, Ultimele scrisori ale lui Jacopo Ortis, 1798 24
Imaginea delicat? ?i puternic?, în acela?i timp, pe care o dobânde?te Torso Belvedere în descrierea realizat? de Winckelmann elibereaz? opera de art? de vizibilitatea imediat? a unui corp mutilat. Aceast? a doua imagine, ob?inut? dup? descifrarea secretelor artei, dezv?luie un “miracol” iar “Hercule î?i va ap?rea ca ?i cum ar fi în mijlocul muncilor sale ?i atât eroul cât ?i zeul vor fi vizibili în aceast? lucare în acela?i timp” (J. J. Winckelmann, Johann Joachim Winckelmann on Art, Architecture, and Archaeology, 2013: 144-145).

Relicvele arheologice sunt valorizate ?i depreciate, deopotriv?, de conceptele arheologiei ?i ale patrimoniului. Aceste fosile excavate din a?ez?rile preistorice dobândesc calitatea de artefacte ?tiin?ifice, de importan?? primar?; ele nu mai au leg?turi cu via?a celor care le-au mânuit, le-au privit sau le-au distrus, ci cu povestea ?tiin?ific? acreditat? de speciali?ti despre aceste ipotetice mi?c?ri umane. M?rturiile nu sunt nemijlocite; m?rturiile ob?in acest statut atunci când sunt îndeplinite mai multe criterii pentru a în?elege valoarea lor. Iar cu aceste criterii se înso?e?te ?i amenin?area, ce face din m?rturii o încheiere a istoriei, în sensul afirm?rii unui ultim destinatar: cercet?torul modern ?i patrimoniul actual.

Preferin?a pentru întreg, întregibil sau un fragmentar suficient de permisiv construc?iei mentale a privitorului a condamnat la existen?? de arhiv? sute de mii de fragmente ceramice. Muzeul nu a fost îndeajuns preocupat s? elibereze cioburile de reparare, de restituire, de reîntregire. Doar acolo unde este vizibil? o imagine sau parte de imagine, cioburile au fost citate în aceast? stare de fragmentare, transformabil? în coeren?? simbolic?.

Aprecierea macro-vizibilit??ii a valorizat ruinele ?i le-a transformat într-o categorie estetic? a modernit??ii f?r? de care nu putea fi privit? ?i în?eleas? disolu?ia marilor forme de unificare a timpului culturii. Vasele ceramice ale culturilor arheologice expuse într-o form? reîntregit? lini?tesc spiritul în fa?a mor?ii. Dar începând cu eliberarea fragmentelor de povara vizibilit??ii directe, acestea pot s? reîntregeasc? imaginea despre patrimoniul omului: tot ceea ce lipse?te între fragmente este lumea vie, ireversibil împr??tiat? în materie, cu clipele, momentele, cu anii, cu mileniile, dar al c?rei corp mutilat m?rturise?te c? o parte din ea, spiritul, nu este spart ?i împr??tiat de timp.

Ne identific?m cu anonimitatea fragmentului, cu neasimilarea sa cultural?, cu ofensiva permanen?ei sale dincolo de un întreg ce îl asociem lui, a?a cum nu mai credem c? suntem total cuprin?i de propria epoc?, f?r? rest, f?r? timp care s? ne supravie?uiasc? ?i, astfel, f?r? memorie care s? ne transcead? anonimitatea rezidual?. Noi în?ine suntem fragmente pentru c? nu ne împlinim în epoca în care tr?im, nu ne reg?sim total în cele ce le descoperim ?i nici nu ne putem unifica în viitorul pe care ni-l proiect?m: ceva din noi în?ine nu este întreg ?i ne ?ine în afara completitudinii în?el?toare a unei culturi, indiferent de care orizont temporal, din cele trei, ne apropiem mai mult. Cred c? aceast? rezidualitate a fragmentelor ceramice, eliberat? de prejudec??ile frumuse?ii întregului, ne relev? c? întregul este un raport hot?rât prin consensul cultural într-un timp anume, ce poate fi reluat ?i modificat.

Un fragment ceramic are o amprent? uman? nere?inut? doar în lutul ars în cuptor, în suprafa?a de libertate expresiv?, ci în ?irurile de clipe ce nu se supun descrierii deterministe a materiei ca atare. Fragmentele, adeseori, p?streaz? tocmai nereu?ita uman?: o fisur? din timpul usc?rii lutului, a arderii sau nedorite impresiuni transmise de materiale textile folosite ca suport temporar. Erori, retu?uri, îngro??ri de culoare, nesiguran?? a liniei, accidente imortalizate în fragmentele ceramice ne arat? amplitudinea dimensiunii umane.
Memorii suprapuse cuprind identificarea, în istoria modern?, a locului unei a?ez?ri arheologice. Re?elele topologice ale satelor se pierd: locurile rele, locurile cu “fl?c?ri” (ce amintesc de personajul Zaharia Duhu din Aurul negru de Cezar Petrescu) ce se v?d în anumite zile ale anului, locurile cu “hârburi” ?i “oale vechi”, locurile “liniilor” de front ce au t?iat multe situri arheologice neolitice se ?terg definitiv o dat? cu cei ce le-au avut întip?rite în memorie. Totu?i, un transfer al memoriei locale are loc prin intermediul cercet?torilor. Arheologii conserv? vechile denumiri de locuri, contribuind astfel la perpetuarea unei h?r?i topologice a numelor ce au fost transpuse în teritoriul simbolizat al satului –care, ca ?i ora?ul, nu este o simpl? biogeografie.

Frumuse?ea gestului p?storului înf??i?at de Poussin în Et in Arcadia ego ne arat? via?a care vine din trecut, fragil pus? în cuvântul scris: piatra scris? este atins? ?i ofer? o vag? urm? pe care cuvintele din minte se vor gr?bi s? o caute ?i s? o numeasc? via??. Adam, în viziunea lui Michelangelo, este însufle?it într-o tradi?ie oral?, a întâlnirii fa?? c?tre fa??. La Poussin, cuvântul, scrierea mijlocesc însufle?irea. Microscopia lumii începe cu suprafa?a acesteia, cu epigrafia ?i, ulterior, cu epigheza: suprafa?a î?i dezv?luie dimensiunile fracturate, deschise c?l?torilor în alte cronologii ale viului. Iar atingerea nu este întotdeauna gra?ioas?, ea poate s? capete forme violente ce vor distruge pentru totdeauna delicata urm? a cuvântului. Totu?i, ?i aceast? viziune este integrat? de o alta, în care istoria nu începe cu scrierea, ci urme care pretind ?i o mai mare rafinare a spiritului ?i, totodat?, desigur, o poten?ialitate neb?nuit de inuman? a gradului amenin??rii ?i distrugerii.

Este evident c? frumuse?ea misterioas? a ruinelor surprinse în vedutele de tipul celor realizate de Giovanni Paolo Panini nu poate prelua, cel pu?in prin obiectele macrospa?iale, pe cea a câmpurilor cu situri arheologice din perioada preistoric?. Masa neagr? a terenurilor agricole arate, peste care sunt pres?rate fragmente ceramice, este o surs? pentru o alt? form? de estetic? a trecutului identificat arheologic. Trecutul însp?imânt? în aceast? form? domestic? de a tr?i prezentul: via?a intersecteaz? via?a tocmai în locul considerat temelia pe care e a?ezat? cea prezent?. Exoticul nu mai este dat de distan?? sau inaccesibilitate suprateran?. Peisajul arheoclin surprinde aceast? nedeterminist? mi?care a mai multor gesturi umane. Într-un muzeu, locul prin excelen?? al întâlnirii publicului cu preistoria, frumuse?ea este static? ?i trece sub t?cere gesturile care completeaz? cultura arheologic?.

A expune frumuse?ea presupune un act selectiv. Ceea ce nu va corespunde criteriilor selective ce definesc tipul acceptat de frumuse?e va fi conservat în umbr?. Aceasta este atât o amenin?are cât ?i o surs? a evolu?iei prin selec?ie cultural? a patrimoniului. Este o amenin?are din perspectiva holistic? a conserv?rii complete a ansamblului. Din punct de vedere pragmatic, este preferat? partea care sugereaz? cel mai bine întregul. Fragmentul ca atare nu are aceea?i valoare în practica expozi?iilor muzeale. Zeci de mii de fragmente sunt o considerate o povar?.

Adeseori, conceptele cele mai pacificatoare ascund zorn?itul terifiant al luptei. Preocuparea pentru salvare relev?, de multe ori, gradul de erodare a diviziunii muncii ?i a perfectibilit??ii specializ?rilor. O cultur? neolitic? supus? principiilor din produc?ia cultural? modern? se înf??i?eaz? personificat, e dezabuzat?. Violen?a simbolic? apare mai întâi în interiorul propriilor culturi, incapabile s? normalizeze privirea ?i proximitatea cu aceste obiecte: practicile arheologice sau muzeale nu sunt întreg patrimoniul, ci o parte, cea descris? de un timp. Aceasta ne determin? s? re?inem nu doar recomand?rile pentru a p?stra un procent neafectat de s?p?turile arheologice pe un sit, ci s? avem în vedere întreaga situare în timp a arheologiei, astfel încât patrimoniul excavat ast?zi s? nu fie ultimul: fiind o resurs? epuizabil?, arheologia ?i disciplinele complementare nu pot s? trateze obiectul din perspectiva unei situ?ri ?tiin?ifice ultime în orologiile istoriei.

Nimic din sublimul, tenebrosul, însp?imânt?torul cu care Caspar David Friedrich deschidea t?râmul ruinelor unde au c?zut marile lumini ale imperiilor sau ale naturii nu reg?sim în peisajele cu situri arheologice neolitice: poate câmpuri ce cresc culturi agricole, lanuri de grâu unduindu-se feminin, paji?ti v?lurite de vânt, mu?uroaie de cârti??, o turm? de oi mânat? de un glas arhetipal –acestea sunt legate de suprafa?a p?mântului f?r? a m?rturisi invizibilul. ?i totu?i, acesta nu întârzie s? î?i fac? sim?it? prezen?a. Un ciob nu este o simpl? urm? a unui purt?tor uman; un fragment este o c?l?torie niciodat? bine determinat? care poate sau nu s? se opreasc? pentru o vreme în mâinile noastre ?i sub privirele noastre, pe ?antierul arheologic, în muzeu sau pe câmp. Dar ele ne vor supravie?ui –dac? nu vom fi dintre cei care le distrug nu prin divizarea formei lor, ci a micro-duratelor lor, a sublimului în coaja de nuc?. Amenin?area este dat? de credin?a oarb? c? înveli?ul lucrurilor împarte lumea în trei straturi optim reglate de regula treimilor în compozi?ia fotografic?.
În ce const? frumuse?ea unui sit arheologic preistoric, lipsit de orice structur? arhitectural? suprateran?? De unde este ob?inut? unitatea terenulului sitului arheologic? Nu cumva este el însu?i fragment ale unei evolu?ii neliniare?
Peisajul cultural este o re?ea de contexte sociale, culturale ?i naturale. În?elegerea dinamicii peisajului include ?i istoria arheologiei ca o cultur? ce s-a intersectat cu acest loc, cultur? care ?i-a modificat propria fundamente ale gândirii. Nenum?rate urme urme ale evolu?iei umane au modelat un peisaj cultural; tratarea peisajului în cadrul gr?dinilor arheologice ne asigur? c? gestul ce înso?e?te cunoa?terea nu pune sfâr?it unei lumi de micro-artefacte, de urme abia lizibile ochiului. Peisajul arheoclin îl în?eleg în aceast? integrare a propriei actualit??i a prezentului, a trecerii contemporaneit??ii în leg?tur? cu istoria, nu cu ruptura, finalitatea, încheierea unor timpuri, prin abuzarea simbolic? ?i tehnologic?.

Suprafa?a unui sit arheologic cercetat sistematic – obiect ?tiin?ific – este diferit? fa?? de forma dat? de mileniile prin care natura a modelat locul respectiv. Urmele ?antierului arheologic persist? mult timp dup? încetarea acestuia. R?ni adânci, ?tiin?ifice, asem?n?toare cercet?rii chirurgicale asupra corpului. În schimb, este rezervat? o zon? liber? de interven?ia arheologic? invaziv?. Socioarheologic, utilizarea expresiei “desc?rcare de sarcin? arheologic?” înt?re?te conceptual un mecanism ?tiin?ific de cercetare ?i salvare a bunurilor pentru a suplini pierderea ireversibil? a valorii simbolice a sitului. Redat consumului de spa?iu, situl î?i pierde calit??ile simbolice pe care le-a purtat în placenta teluric?.

Venus. Henotipuri. Freak shows
În orice art? este resim?it? nevoia unor improviza?ii, aparent inocente, pentru a crea impresia de mi?care mai ales prin punerea într-un context recognoscibil de public: fiind schi?ate diferite leg?turi, lucrurile sunt percepute într-un raport temporal ce sugereaz? caracterul viu. Acomoda?i cu prezentul unde regula informa?iei este mi?carea continu?, atent selec?ionat? pentru expunerea detaliilor, comunit??ile culturale, din care este selectat publicul patrimoniului, nu mai au disponibilitatea s? primeasc? din culturile arheologice entit??i fundamental golite de mobilitate. În lumina lini?titoare a muzeului, culturile arheologice sunt imbobilizate în spa?io-temporalit??i adânc marcate de pacea mitic? (ce se reflect?, în func?ie de coreografia conceptual? aplicat?, artefactelor apar?inând unor culturi arheologice sau reprezent?rii lor moderne qua artefacte). Tocmai acest lucru însp?imânt? pentru c? vine în opozi?ie cu avansarea noilor medii tehnice de producere ?i multiplicare a mi?c?rii, punând culturile arheologice într-o perspectiv? anistoric?. A?a cum arheologul are nevoie de o anumit? doz? de regie, în limita mai mult sau mai pu?in riguroas? a ?tiin?ei, ?i mobilizeaz? concepte ?i sentimente adecvate, astfel ?i muzeul “animeaz?” patrimoniul. Deoarece timpul uman specific acestor culturi arheologice este greu de aproximat satisf?c?tor, cele mai facile puneri în scen? sau coreografii sunt cele care circumscriu obiectele rare, unicatele sau cu un grad crescut de importan?? simbolic?, cu poten?ial pentru o valoare universal?. Acestea sunt reprezent?rile feminime, androgice, masculine sau zoomorfe, realizate în diverse materiale. Un cult modern al idolilor pentru efectul lor asupra publicului, prestigiului muzeal. Astfel, patrimoniul este divizat în cultura înalt?, rafinat?, de prestigiu ?i cealalt?, mai grosier?, cotidian?, a timpului neinteresant (evenimen?ial) fa?? de care sunt asociate serii de obiecte corespunz?toare.

Frumuse?ea “venerelor” preistorice, îndeosebi cele paleolitice, este subliniat? de singularitatea vechimii lor: timpul brut m?surat în zecile de milenii ce-i asigur? durata de la perioada în care au fost ?lefuite este preluat de timpul complet umanizat, cel prin care s-a descoperit raritatea obiectului (transformat? în calitate excep?ional? a obiectului) ?i unde are loc valorificarea muzeal?.
Raritatea descoperirilor arheologilor este transferat? în raritate absolut? a obiectelor ?i asigur? un spectacol garantat pentru inventarea noilor idoli: micile statuete ale culturilor paleolitice sunt preluate de industria cultural? modern? ?i livrate ca idoli ai patrimoniului, starurile ce dau sens dinamic memoriei culturale. “Venus” din Willendorf este transpus? ca oper? de art? de sine st?t?toare într-un sanctuar muzeal adecvat. Din Paleoliticul superior (Aurignacian) Venus Hohle Fels sau din Gravettian Venus Dolní V?stonice, Venus Lespugue sunt câteva tipuri a ceea ce putem numi henotip. Cultul henotipului împrumut? principiul ierarhiei divinit??ilor de la henoteism astfel încât, dup? stabilirea unei suprema?ii cronologice a unei “Venus”, sunt acceptate numeroase popula?ii de astfel de reprezent?ri, într-o ordine absolut? cronologic, dar care este liber?, la nivelul local al descoperirii sau expunerii muzeale, de o venerare nediminuat? de locul ocupat pe scara cronologic? propus? de cercet?tori. Oriunde în a?ez?rile paleolitice sunt descoperite statuete “Venus” ele se bucur? de o faim? local? nedisimulat? ?i neafectat? de cronologia unde se înscrie ierarhic –criteriul vechimii fiind tipologic pentru majoritatea abord?rilor din acest domeniu al arheologiei ?i patrimoniului. Numele impropriu de “Venus” este cu mult mai pu?in perturbator în?elegerii semnifica?iilor acestor figuri paleolitice fa?? de cultul henotipului adoptat.
Prezent? incon?tent, de multe ori, compara?ia statuetelor din paleolitic cu reprezent?rile feminine din neolitic manifest? tendin?a de a concepe semnifica?iile acestora din urm? holistic. Num?rul mare de statuete feminine descoperite în a?ez?rile culturii neolitice Precucuteni-Cucuteni-Tripolie a impus o abordare statistic? a acestor obiecte, probabil purt?toare de semnifica?ii spirituale colective. Lipsesc întreb?rile despre posibilitatea particip?rii individuale la sacru, în sensul cel mai profund al acestui termen, neintermediat de instituirea unui defazaj conceptual sacru-profan (unde este impus conceptual un cult comun al unei oarecare zeit??i- “Marea Zei??”) ca invariant al explica?iilor leg?turilor sociale, al liantului comunit??ilor.
Sacrul nu apar?ine exclusiv de privilegiul întemeietor al unui timp comun, colectiv, ci se na?te în microtimpul particular, individual, iar aceast? particularitate este cea care ofer? sau nu sacrului un loc prin care comunitatea î?i construie?te un caracter social. Sacrul se na?te în persoan? dar creeaz? în comunitate, a?a a? rezuma ipoteza adoptat?. În ce m?sur? aceste considerente sunt importante pentru analiza amenin??rilor asupra patrimoniului? Nu cumva apar?in strict de con?inutul cuno?tin?elor din istoria religiilor, arheologiei ori sociologiei? Într-o anumit? m?sur? r?spunsul este negativ, separarea nu poate fi decât temporar?, altfel revine o segregare între produsul cult, rafinat al ?tiin?elor ?i publicul care trebuie educat, mereu, s? împ?rt??easc? convingerile, tezele sau paradigmele ?tiin?elor sociale. Aceast? situa?ie, pentru socio-arheologie, este cu atât mai mult interesant? deoarece arat? un domeniu dinamic, cu un comportament neliniar, care nu spune nimic cert cu privire la viitor, dar ne previne s? ?inem seama de micile varia?ii actuale din corpul cuno?tin?elor cu care este expus ?i valorizat patrimoniul pentru c? de aici se pot ivi cele mai perturbatoare efecte asupra sa. Iar codific?rile legislative sunt un semn al încerc?rii de a controla un sistem tratat ca unul în echilibru static de?i poate avea o structur? haotic?, în sensul matematic al termenului (?i ar impune alte politici culturale), astfel încât el nu face decât s? creasc? frustarea social? ?i chiar ?tiin?ific?.

Vechile categorii, precum perechea sacru-profan, manifest? un rol exclusivit în explicarea sacrului în preistorie, în care con?tiin?a separat?, deja consumatoare a unei dinamici de ceasuri ce se contrazic, explic? ?i proiecteaz? infinitezimal un cadru ideal în jurul c?ruia au oscilat comunit??ile umane. Un fel de imagine a unui atractor matematic, ce stabilizeaz? pe termen indefinit comportamentele umane, iar abaterile sunt desemnate ca distan?e într-un a?a-zis bazin de atrac?ie sacru-profan. Ceea ce ne previne sacrul este tocmai faptul c? nu este o magie colectiv?, cu manifest?ri spectaculoase în colectivitate, adic? tocmai arat? iluzia acestui caracter de show, de personalitate, genialitate ?i de star modern, amestec în propor?ie divin? de mul?ime-personalitate, care pretinde c? imit?, prin excep?ionalismul avut, un model sacru. Iar acest model sacru iluzoriu este m?sura succesului industriilor culturale care, pe cât diferen?iaz? cultura, o domin? prin controlul dat de adorarea unor tipurile expuse (?i comercializate).

Abuzul cultural asupra artefactelor feminine are loc tocmai plecând de la valoarea lor istoric? ?i artistic? indiscutabil?. Raritatea m?surat? în func?ie de perioada din care provin este echivalat? cu unicitatea ?i se transform? într-un model pe care l-am numit henotip. Acestei vechimi în a?ezarea preistoric? transformat? în sit arheologic trebuie s?-i ad?ug?m pe cea din muzeu, unde se afl? printre alte artefacte ?i în concuren?? cu omoloage descoperite în alte spa?ii culturale na?ionale europene.
Industriile culturale moderne readuc în spectacolele de divertisment omul cu calit??i ciudate. Nu este întotdeauna evident? limita între acestea ?i terifiantele ?i inumanele (ceea ce, la vremea lor erau atr?g?toare ?i c?utate prin anormalitatea expus?) spectacole cu “mon?tri” – oameni cu anumite configura?ii anatomice bizare – a?a numitele freak shows, ce au ocupat scena de profil în Europa pân? în prima parte a secolului al XX-lea; rafinarea artistic? ?terge senza?ia de exploatare vizual? a subietului.

Povestea vie?ii Sarah Baartman, o femeie Khoikhoi, devenit? obiect al expozi?iei pe scenele Angliei din secolul al XIX-lea arat? dimensiunea uman? care transform? omul într-o ciud??enie, sclav, obiect. Ceea ce f?cea din Sarah Baartman atrac?ia spectacolelor consta în steatopigia sa. Aceast? particularitate o transform? într-o afacere profitabil? pentru Circul Piccadilly dar ?i pentru cei care o vând ?i o cump?r? în Fran?a.

O cultur? care se întoarce c?tre pre?uirea spectacolului de ciud??enii, în aceast? dimensiune a inumanului cosmetizat de divertismentul cultural, ne poate a?eza foarte repede în proximitatea dispre?ului ?i a urii, de data aceasta fa?? de omul însu?i, la scar? milenar?, prin “descoperirea” ?i accentuarea unor practici rituale “bizare” în trecutul preistoric al anumitor culturi arheologice. Unele culturi arheologice pot fi ?inte facile ale abuzurilor de interpretare asupra unor a?a-numite practici idolatro-canibale, piromane, bestiale. Atrac?ii pentru un turism morbid: patrimoniu al turismului def?im?tor gratuit sau, printr-o înl?n?uire ideologic?, de a fi corelat cu anumite grupuri etnice actuale.

Concuren?a rezultat? din practicile muzeale pune în umbr? sau în lumina reflectoarelor artefactele preistorice. Pentru a compensa absen?a informa?iilor cu privire la acest tip de art? ?i la practican?ii ei, statuetele devin simboluri ale celebrit??ii. Acest comportament cultural abuziv con?ine indicatorii cerin?ei categorice asupra trecutului de a se înf??i?a sub norma prezentului: a diferen?elor sociale radicale, a ierarhiilor f?r? de care, în opinia celor ce îmbr??i?eaz? aceast? atitudine, nu ar fi fost posibil? evolu?ia. Dar judecata lor este bazat? pe teleologie, argumentul porne?te de la observarea superspecializ?rilor ce au mo?tenit diviziunea social?.

Nara?iunea decorporalizat?. Libertate imaginativ?
“A rosti! A ?ti cum s? zici! A ?ti cum s? exi?ti prin vocea scris? ?i imaginea intelectual?!
E tot ceea ce valoreaz? în via??: în rest, sunt b?rba?i ?i femei, presupuse iubiri ?i adev?ruri factice, subterfugii ale digestiei ?i uit?rii, oameni agitându-se în toate sensurile,
ca larvele de sub o piatr? brusc ridicat?,
sub marele pietroi abstract al cerului albastru ?i lipsit de sens.”
Fernando Pessoa, Cartea nelini?tirii
Nu a uita ceea ce ai înv??at, ci a ?ti s? spui ?i s? taci este ceasul vie?ii autentice –acesta ar putea fi un mod de a rezuma gândurile nelini?titoare m?rturisite de Pessoa. Acesta este ?i modul cel mai intim în care apar patrimoniul, culturile arheologice, artefactele milenare: concepte rigide, forme savante îmbr?cate de un sacru lipsit de via?? – un ansamblu lito-cultural mut ?i orb – dar asupra c?ruia cuvintele rostite viu îl dez?elenesc ?i dau libertate mi?c?rilor micro sau macro-temporale ale bucuriei de a tr?i. În fiecare om patrimoniul este rostit viu, iar dac? nu reu?e?te acest lucru, patrimoniul nu dep??e?te categoria rigid?, uneori exgerat de imobilizat? ?tiin?ific sau legislativ, a arheologilor, birocra?ilor, agen?ilor culturali. Ace?tia din urm? au fost ei în?i?i c?ut?tori pasiona?i, la un moment dat, al caracterelor vii, nu al conceptelor de morg? cultural? ce descriu patrimoniul unei memorii disp?rute. Patrimoniul r?mâne un corp str?in, fa?? de care ne înst?pânim ?i-l facem opera grijii noastre ?i obiectul salv?rii de la nenum?rate amenin??ri, surse infinitizabile care ne înt?resc ?i reasigur? de importan?a ?i onorabilitatea cultural? prin care ne autolegitim?m curatorii singulari ai patrimoniului.

Visul liber de reac?ia la stimuli, eliberat de condi?ionarea feed-back-ului, dar mai ales libertatea de a rosti în gând, în intimitatea cea mai deplin?, f?r? umbra cenzurii colective asupra ideilor sunt locurile unde timpul nu mai ecraneaz? fiin?a ?i este resim?it? bucuria activ? a interac?iunii directe cu patrimoniul. În cele ce urmeaz? voi folosi un termen – nara?iune decorporalizat? – pentru a urm?ri aceste idei asupra patrimoniului ?i poten?ialului acestuia asupra gândului intim, nu al con?tiin?ei patrimoniului dat? de paradigma cultural? îmbr??i?at? formal. Într-un fel, textul este recodificat ?i are din nou o valoare narativ?, oral?. Aceast? evolu?ie nu-i poate fi negat? textului f?r? a nega fiin?a individual? ?i accidentul ce formeaz? cerul neliniar al gândurilor. Un text al arhivei memoriei culturale poate fi dezarhivat ?i redevenit oralitate, comunicare iar dac? a fost proiectat exclusiv ca text, acesta î?i decorporalizeaz? p?r?i ?i circul? în memoria discursiv?.

Prin termenul nara?iune decorporalizat? în?eleg capacitatea unor instan?e narative precum text, poveste, discurs, nara?iune ?tiin?ific?, fic?iune beletristic?, explica?ie filosofic? de a fi receptate autonom, dincolo de valoarea lor de topologic? ini?ial?, leg?tur? cu care a fost investit la început, de contextul controlat de timpul ?i locul producerii lor. Am în vedere faptul c? termenul de memorie cultural? –mediat? de carte, arhiv?, nu de voce ?i amintirea direct povestit? de martori- trebuie privit descris, posibil s? furnizeze memorii comunicative, împ?rt??ire vie a unor experien?e extrase din memoria cultural?; a?a cum istoria ?i povestirea (recit) sau “timpul povestirii” ?i “timpul istoriei” (Barthes) nu sunt instan?e infinit afectate diferen?ei observatorului specializat. Nu cred în optimista viziune a expunerii într-un spa?iu timp nerelativist a ancorelor discursului scris ce “î?i creeaz? un public care se extinde, în mod virtual, la to?i cei ce ?tiu s? citeasc?” (Paul Ricœur, De la text la ac?iune, 1999: 105). Nu pentru c? aceast? poten?ialitate men?ionat? de Ricoeur este inadmisibil? teoretic, ci pentru c? poate fi proiectat? ?i pus? în coreografie într-un spa?iu euclidian, care s?-i cuprind? pe to?i pe o scen? imuabil? a limbii.
Limba nu are acest spa?iu rigid, ea este deschis? relativiz?rii, ceasurilor ce indic? micro ?i macro-timpuri. Chiar dac?, afirm? Ricoeur, “eliberarea lucrului scris fa?? de condi?ia dialogal? a discursului” (Ricoeur, 1999: 105) este unul din cele mai vizibile consecin?e ale scrierii, nu este mai pu?in adev?rat c? dialogul, oralitatea revine ini?iate de textul scris; acesta are capacitatea de a germina într-un alt spa?iu, de a redeveni oralitate, dialog fa?? c?tre fa?? sau sine c?tre sine. Desigur, nu mai este textul filologilor, nici textul savan?ilor sau al arheologilor, ci ceea ce poate fi dezarhivat ?i transformat în experien?? a memoriei comunicative. Patrimoniul este descris de memoria cultural?, îns? cred c? î?i g?se?te dinamica vie, a?adar neliniar?, dup? dezarhivarea sa institu?ional? ?i re-devenirea ca dialog, comunicare, împ?rt??ire. Probabil, con?tiin?a patrimoniului este ob?inut? prin aceast? opera?ie de decomprimare a arhivelor ?i împ?rt??ire direct? a persoanei. Îns?, nu este mai pu?in adev?rat, acest proces de dezarhivare nu este lipsit de pierdere a informa?iei, de zgomot cultural.

Valorile suscitate lectorilor de mobilitatea, comunicativitatea dezarhivate din text formeaz? condi?ia pentru instituirea unei nara?iuni decorporalizate: aceasta poate traversa orice spa?ii imaginare, neafectate de niciun fel de condi?ii ce ?in de topologiile create de arhitectura narativ? a textului. A?a cum specialistul – sociolog, antropolog, etnograf sau folclorist – salveaz? topologia memoriei locale prin înregistrarea ei în text ?i nara?iune ?tiin?ific? -etapa arhivelor- , ?i speciali?tii patrimoniului arhiveaz? cu acribie trecutul. Îns? aceast? grandioas? arhiv? este o arhitectur? moart?, astfel încât, în etapa a doua, are loc decomprimarea datelor- textul î?i redobânde?te oralitate ghidat de memoria cultural? ce-l sus?ine.
Dup? ce au fost citite sau auzite cuvintele, gândurile zboar? din text, l?sându-l în urm?, afectate de cât mai pu?ine restric?ii ale memoriei culturale, rigorii gramaticale, ordon?rii structurale care s? reflecte segmentarea planurilor cronice ale vie?ii. Acest tip de text, str?in de ideologii ?i jargoane savante, de timpul absolut al unei paradigme, reprezint? bucuria curat?, dezinteresat?, de a-?i purta lectorul sau ascult?torul pe gânduri. Cuvinte care s? vâneze cel mai bine cele ce doresc s? spun? sunt unelte demodate ca ?i mitul unui cuvânt continuu care s? surprind? lingvistic, cel mai eficient, transform?rile rapide, noul. Un cuvânt continuu, cuvinte unite cu cratime pe parcursul a sute de pagini este o exclama?ie a copil?riei redescoperite: îndr?zneala, parafrazându-l pe Pessoa, de a rosti.
Poate c?, a?a cum sugera Gilbert Durand despre etnocentrismul istoric, este mai onest de semnalat un abuz ?i nicidecum de pus pe stindarde o nou? mitologie a demistific?rilor (Gilbert Durand, ?tiin?a despre om ?i tradi?ia, 2006: 57). O nara?iune decorporalizat? nu se distinge de nici un alt obiect ideal, c?ruia i s-au eliminat anumite contexte de producere pentru a putea fi “observat” într-o conectivitate liber?.
Recurgem la suspendarea temporar? a presiunii limbajului pentru a putea crea; imediat dup? trecerea acestei clipe îl relu?m ca s? punem în cuvinte cele ce au fost gândite. Gândirea popular? este îngrozit? de simplificare: ea nu poate accepta decât ca falsificare cunoa?terea care elimin? anumite variabile asociate unui eveniment pentru a-l studia ?tiin?ific; în definitiv, aceast? gândire nu poate abstractiza f?r? a sim?i c? pierde leg?tura de înrâurire infinit? a “obiectului” cu “mediul”, ceea ce face din comportamentul ?tiin?ific un act de impietate prin care universul este simplificat abuziv ?i cuantificat în laborator dup? regulile unei puteri discre?ionare a min?ii. În pofida, sau poate chiar datorit? acestei divergen?e optice, gândirea “omului primitiv” ?i a savantului se întâlnesc în acela?i punct comun: primul se simte împlinit atunci când î?i conserv? contactul nemijlocit cu întreaga natur?, care îi vorbe?te mereu ?i oriunde, atâta vreme cât este ini?iat în limbajul ei, iar celui din urm? natura i se relev? prin ac?iunea neîncetat? a cunoa?terii, ac?iune care nu închide corpul ?tiin?ei în forme rigide, ce se sustrag posibilit??ii de a fi revizuite. Reu?ita ambilor depinde de caracterul provizoriu al locului unde se situeaz? la un moment aleatoriu.
F?r? a vedea întâmplarea, accidentul, absenteaz? evolu?ia, totul pare a fi cuprins de un ?esut conceptual f?r? margini ?i se instaureaz? ritualul, omniscien?a simbolic? a lumii: simbolurile au tendin?a de a explica totul, de a umple întreg spa?iul pe care ele însele îl creeaz?; trebuie c?utat acolo unde ele nu pot face sau spune ceva. Memoria cultural? nu este separat? de contextele în care se constituie gândirea; de?i conceptul poate fi tratat autonom sau în cadrul mai larg, numit cultur?, el nu î?i ob?ine o inteligibilitate rezonabil? pentru standarde complexe.
Accidentul, dinamica nedeterminist? nu trebuie cercetate ca indicii incompeten?ei sau ai fricii: dimpotriv?, ele sunt semne ale curajului de a fi la frontiera dintre certitudinea celor transmise de memoria cultural? ?i un spa?iu-timp necunoscut, unde propria stabilitate conceptual? ?i propriul echilibru lingvistic se pot pr?bu?i în orice moment. Prin aceasta nu înseamn? c? haosul ne situeaz? mereu în proximitatea nefiin?ei sau a instabilit??ii ce devine cronic?, a ne?tiin?ei sau a incapacit??ii imaginative; jocurile de limbaj, care pot sugera sau facilita în?elegerea sistemului nedeterminist doar circumscris unei reific?ri ambigue a lumii, nu se disting prea mult de atitudinea evaziv? a pictorului ce traseaz? difuz contururile obiectelor ?i le face susceptibile unei interpret?ri multiple, dar niciodat? vreuna s? fie fals?. O atare atitudine se distinge de cea a artistului care traseaz? liniile l?sînd spa?ii goale: acestea nu vor fi umplute de privitor, a?a cum cred criticii, dup? ceea ce numesc “libertate participativ?” la crearea operei. Ele vor fi mereu spa?ii goale, ale accidentului gândirii, nu vor masca posibilitatea de a fi umplute cu orice, ?i prin aceasta a reveni la imposibilitatea de a fi falsificate.
Reg?sim un bun exemplu în practica romanului postmodern, a?a cum sugera Peter Brook în conferin?ele sale despre teatru: scriitorii î?i vor declina omniscien?a; “dac? o întrebi pe Marguerite Duras ce simte personajul ei, ea r?spunde adesea: «de unde s? ?tiu?» Dac? îl întrebi pe Robbe Grillet de ce un personaj a f?cut un anume lucru, el o s?-?i spun?: «tot ce ?tiu sigur este c? a deschis u?a cu dreapta».” (Peter Brook, Spa?iul gol, 1997: 38)
Memoriile culturale pot fi reconfigurate în orice moment cu nara?iunile decorporalizate. Dar nu apari?ia, ci dispari?ia lor ?i consecin?ele acesteia sunt semnificative. Nu tipologia propus?, ci amestecul aleator ?i dezordonat de cuvinte ce pot fi communicate. Cultura este permisiv? unei model?ri infinite a imagina?iei, ?i chiar din aceasta î?i extrage puterea ?i legitimitatea. Atunci când nara?iunile decorporalizate sunt ucise de o imagina?ie incapabil? s? mai produc? spa?ii unde pot fi ordonate diferite gradiente de mi?c?ri c?rora le pot fi asociate variate leg?turi, memoriile culturale se închid sub privirea alc?tuit? de o cenzur? antropic? a semnelor. În acest caz, patrimoniul este tipologizat excesiv ?i devine o arhiv? inuman? a evolu?iei universale a omului ?i viului.

Abia acum putem spune c? valoarea unei nara?iuni decorporalizate învinge periodicitatea, revenirea (sau apelul nietzschean la împotrivire fa?? de abuzul istoriei), orice forme în care timpul este dirijat conform unor reguli de compunere a spa?iilor imaginare. Cu atât mai fantastic? –singular? – este aceast? entitate textual? sau narativ? cu cât scade num?rul propozi?iilor ce pot fi formulate cu referire la el, derivate din spa?ii deja create. Aceast? referen?ialitate singular?, cum voi detalia mai jos, unde am adoptat teza lui Assmann despre trecutul ce se instituie numai prin referire la el, o în?eleg ca fondatoare de istorie: nimeni nu poate prinde în capcane lingvistice nara?iunile decorporalizate atâta vreme cât memoria cultural? ce le poart? se va îngriji s? nu asambleze arme mortale – o cultur? monolitic?, a monodiscursivit??ilor.

Instruc?iuni pentru entit??i ce ucid mi?carea vie a gândurile pot fi cuvintele ce simuleaz? omniscien?a; ele vor epuiza orice alt? valorizare semantic? ca ?i cum alteritatea interpretativ? ar fi fost un vas al ultimei m?suri prin care realul a devenit cel mai real dintre toate cele posibile. Referirea la trecut se afl?, mereu, în proximitatea golului ?i aleatorului; oricând trecutul poate fi ratat de interpretare, dar nu în sensul c? trecutul ar de?ine o unic? valoare interpretativ?, ceea ce pentru un filosof pragmatist ar fi lipsit de sens, ci pentru c?-l poate uita definitiv. Caracteristica ce ofer? valoarea unei nara?iuni decorporalizate sau a oric?rui alt obiect din clasa acesteia provine de la singularitatea prezen?ei sale, a absen?ei unei caracteristici: acest obiect oblig? la creativitate ?i discrediteaz? profund imita?iile ?i adapt?rile cosmetizate.
F?r? semnalarea conceptului matematic de haos nu poate fi sintetizat? memoria cultural?; aleatorul nu asigur? un spa?iu oarecare de ne?tiin??, ci este afirmarea matur? a ?tiin?ei, a neincluderii în practica discursiv? a omniscien?ei ?i determinismului.
Memoriile culturale î?i men?in mobilitatea temporal? îndep?rtând mereu din corpul lor lucrurile ce tind s? ocupe întregul orizont al viitorului. Prin aceasta în?eleg c? memoriile culturale sunt dinamice în sensul c? ele între?in schimb?rile interne -achizi?ia de noi evenimente sau conservarea celor constitutive- ?i folosesc pentru aceasta o multitudine de opera?ii ?i unelte culturale a c?ror caracteristic? comun? este producerea de orologii culturale – secven?e temporale diferite ale vie?ii. Tenta?ia celor care fac parte dintr-o anumit? cultur? cu care se identific? despotic este s? numeasc? “de?euri culturale” tot ceea ce pretind c? nu mai este folositor ?i împov?reaz? memoria cultural?. În acest caz, golul cultural are o valoare negativ?, pentru c? arat? inconsisten?a culturii ?i leg?tura ideologic? cu care se conecteaz? pentru a intermedia alte valori ce fac omul s? fie o simpl? unealt? cultural?. Depozitarea “de?eurilor culturale” nu revine în sarcina agen?ilor umani, ci este oferit? unei surse misterioase care le absoarbe: autorit??ile culturale, care nu mai sunt localizate într-o persoan?, ci într-o distribu?ie valoric?, pe orizontala ?i verticala culturii.
Nu exist? depozite de de?euri culturale în vreun spa?iu al memoriilor culturale, ci tot mai pu?ine ?i slabe leg?turi cu ele: ceasuri care nu mai bat s? le m?soare prezen?a cultural?. Drumurile tot mai pu?in str?b?tute, conectivitatea diminuat? în timp redau cel mai bine imaginea dendritic? a memoriei culturale: vastele re?ele î?i pierd ramifica?ia în acele por?iuni unde nu mai circul? nici un semnal.
Considerate ca organisme, atunci când se îmboln?vesc (încep s? uite tot mai pu?in ?i cre?te entropia), memoriile culturale sunt tratate cu o medicin? a uit?rii radicale. Îns? ele î?i cunosc înainte de a fi caracterizate de verdicte externe propriul antidot pentru maladia spre care înainteaz?. Exist? mereu un text decorporalizat care s? cure?e memoria cultural? de acele locuri ce acumuleaz?, dispropor?ionat fa?? de celelalte p?r?i, discursul prin care sunt legiferate de?eurile culturale. Sunt reale “de?eurile culturale”? Ele devin reale prin instan?ele discursive ce le folosesc pentru a învechi lumea conform unei scheme profitabile. Le reg?sim stipulate în discursuri autoritare, dar care este consisten?a lor? Suntem bucuro?i dac? vor fi abandonate în locuri speciale, în texte a c?ror existen?? s? nu ne afecteze.

Exist? cu adev?rat o ecologie a memoriei culturale care s? ne înve?e unde ?i cum s? arunc?m de?eurile sale? Nu suntem asemenea lui Arseni-Ustin, personajul lui Evgheni Vodolazkin, care întâlne?te un de?eu cultural din viitor – un recipient de plastic implantat într-un peisaj de prim?var? din secolul al XV-lea? Dar spre deosebire de Ustin, lu?m în serios obiectul ciudat ?i ne facem purt?tori de “de?euri culturale” ca ?i cum lumea ar fi complet? temporal în jurul nostru.

Memoriei culturale nu îi revine sarcina s? devalorizeze anumite registre pentru a favoriza pe altele, s? elimine pe unele în beneficiul altora; aceast? conectivitate cultural? binar?, cu consecin?e complexe, este partizan?, cu spirit de r?zboi ?i o pretins? ecologie a gestion?rii a?a-ziselor “de?euri culturale”. Dar orice de?eu, o dat? inventat, atrage o ierahie ?i o moral?: un pre? cultural pentru îndep?rtarea unei insatisfac?ii generalizate.
Cultura este ademenit? de autosimilaritate, autoreplicare; imitarea unui set de valori este modul la îndemân? de a fi asem?n?tor spiritului timpului. Actorul cultural devine un “administrator al culturii”, o func?ie printre alte func?ii ale administra?iei culturale care înveche?te cultura, transformând-o într-un dispozitiv de nevoi culturale satisf?c?toare. Atunci când o cultur? î?i face mul?umit? sau însp?imântat? bilan?ul valorilor, ea înceteaz? s? mai fie creativ?, s? simt? fiorul de a fi incomplet?, de a putea fi un drum necunoscut.

Analiza dinamicii memoriilor culturale arat?, în special, nu cum se conserv? lucrurile, ci cum se îndep?rteaz? în timp. Teza egiptologului Jan Assmann este apropiat? de viziunea scriitorului care ?tie c? doar prin scriere produce ?i se elibereaz?, totodat?, de acel lucru: “trecutul ia na?tere doar prin referire la el”.
Privirea în trecut nu va duce la propria moarte; nevesta lui Lot nu a privit înapoi, ci s-a situat cu toat? inima acolo ?i nu a mai ie?it din trecut. Semnul privirii vinovate, inseparabile de trecut. Incapacitatea de separare ?i de distan?are are consecin?e absolute asupra vie?ii: moartea. Tocmai când privirea se întoarce la ele, pentru o clip?, “Sodoma ?i Gomora” aduc moartea pentru c? le pune în locul propriei fiin?e, nu le face loc în trecutul propriei fiin?e.

Privite înc? o dat?, ele aduc moartea celui ce prive?te, situat în acela?i plan de existen?? prin aceast? privire cu trecutul, de fapt cu ceea ce nu poate interpreta ?i nu poate face referent. Lot face din cet??ile arse un trecut ?i un oarecare punct din cursul liniei sale interpretative. Povestea biblic? este semnificativ? pentru memoria cultural?; un trecut din care nu vrem s? l?s?m nimic deoparte nu poate fi transpus în memorie, el se întinde complet asupra vie?ii, într-un mod obsesiv, morbid ?i nu las? loc s? fie povestit? de c?tre membrii vii ai culturii.
Ecologie cultural?
Caracterul social al memoriei culturale ?i cel birocratic al patrimoniului au suferit evolu?ii ramificate, îns? ele nu sunt de fiecare dat? ?i expresia natural? a schimb?rii. Individualismul promovat de Kierkegaard p?stra în esen?a sa latura social? a omului ?i idealurile sale care-l uneau cu alteritatea. Dar nu a lipsit s? apar? o lume a universalului axiologic unde se întâlneau indivizi distribui?i de ?tiin?ele sociale în diferite clase sociale. Modelarea memoriei culturale apar?ine unui proces variabil de elaborare a idealurilor umane printr-o repozi?ionare a valorilor. Indiviziunea fizic? a omului apar?ine de corpul acestuia, dar cea social? pleac? de la familie, iar cea cultural? de la grup. Memoria cultural? începe de la un grup de?i este vehiculat? de indivizi. Mereu sunt ordonate ?i reordonate simbolurile memoriei culturale; ea lupt? s? împiedice cre?terea entropiei semnelor culturale. Completitudinea spre care tinde o epoc?, un stil cultural sau o memorie cultural? poate fi respins? prin chestionarea acelor lucruri fa?? de care ele sunt lipsite de r?spuns; golul, valoarea f?r? nici un referent, aleatorul relev? incompletitudinea valorilor strânse glorios într-o arborescen?? cultural?. Dar arborii, lipsi?i de ceva ce nu este suma lor, nu pot fi cele mai pre?ioase obiecte culturale. Unui mimesis antropocentric i se opune cinetica valorilor.

Uitarea ?i memoria sunt dou? fe?e ale acelea?i lumi, cu deosebirea c?, dac? ar fi o moned?, a doua are o mai mare probabilitate fa?? de cealalt? s? cad? pe o suprafa?? euclidian? (sau a unei culturi ce prefer? macrotemporalitatea centrat? de percep?ia uman?): uit?m cuvinte, nume sau p?r?i din ele, uit?m arborii pe care i-am contemplat, dar p?str?m o parte ca amintire -mi?care, culoare, textur?. Dintr-o carte ne putem aminti, uneori, câteva idei ?i s? uit?m orice unitate minim? de arhitectur? a cuvintelor, iar un peisaj îl putem readuce din memorie sub o anumit? form? incomplet?, dar nu-i vom pune locuri goale (de?i “sim?im” c? lipse?te ceva), a?a cum am proceda în cazul unui num?r memorat, dar uitat par?ial.
Memoria ?i uitarea sunt ele însele expresii ale leg?turilor, ale topologiilor ?i nu ale h?r?ilor. Tipurile sociale ca ?i cele umane – cavaleri, eroi, genii, arlechini, regi, – au un con?inut geometric al unui timp u?or controlabil de autor ?i societatea lectorilor; memoriile culturale administrate de aceste tipologii macrotemporale nu mai corespundeau a?tept?rilor modernilor. Rolul memoriei literare clasice a fost inversat; ea nu mai este depozitarea tezaurului trecutului macroscopic, a suprafetelor ?i timpurilor mari, ci o magic? putere literar? a dezv?luit sursa realului: mi?c?ri invizibile, tratate ca viermuial? sau mi?care haotic? de furnici, au fost în?elese la adev?rata lor valoare microtemporal?. Noi lumi, cu alte timpuri, relativiste, umplu universul literar ?i memoriile culturale, iar discursivitatea pare a fi cufundat? într-un ocean de oralitate. Personaje din Balzac sau Tolstoi dau impresia criticilor moderni, uneori exacerbat?, a descoperirii unei tipologii umane în jurul lor ce pare a fi mai curând produsul, inven?ia acestor texte literare clasice.

O ecologie cultural? apare, cred, în momentul pierderii unor structuri temporale culturale frecventate îndelung. Resuscitarea vechilor culturi sau tradi?ii, festivalurile ?i evenimentele ce readuc trecutul fac apel la memoria cultural?, la exper?i culturali care pot prescrie cât mai adecvat un set de reguli ce descriu momentele selectate din trecut. Revenirea trecutului prin spectacol ?i s?rb?toare trebuie interpretat ca semn al readucerii-aminte specific unei ecologii culturale, în sensul deplinei maturit??i a memoriei culturale: con?tiin?a pierderii unor topologii vii ?i efectele asupra incon?tientului.
Nici viu, nici mort (a?adar, sub semnul paradoxului), ci asemenea personajelor jucate de actori în teatre, vechile culturi pot fi mai veridice doar dac? cei care le pun în scen? reu?esc s? le interpreteze astfel încât s? conving? publicul. În art?, produc?ia a renun?at la individualismul autorului ?i cutezan?a artistului este între?inut? de impactul participativ al instala?iei pe care o propune: arta participativ? nu mai este o propunere de crea?ie individual?, ci o transformare – prev?zut?, totu?i, de individualitatea artistului, dar retras? în spatele evenimentului, invizibil? – prin care pretinde participarea nemijlocit? a unui grup cât mai numeros. Demistificarea este ea îns??i demodat?. Stilurile culturale constituie cheia de remobilizare memorial?; artistul sau curatorul cultural vor re?ine impactul, adic? grupul ?i nu figurile individuale. Dinamica acestor grupuri nu mai are loc pe fondul unei conectivit??i sociale, ci este dominat? de motiva?iile ?i dorin?ele individuale ale unei particip?ri unice la memoria cultural?. Astfel, trecutul este asamblat cultural în produse cu regim limitat pentru a satisface nevoile generate prin autonomia individualismului. Pentru a sus?ine acest mecanism este necesar? o dinamic? – o rota?ie, o repetitivitate- a valorilor.

În Paradoxia epidemica, o carte devenit? clasic? pentru în?elegerea istoriei conceptului de paradox, Rosalie L. Colie nota: “atunci când Macbeth descoper? c? moartea înseamn? uitare, Hamlet afl? c? nu este a?a. Macbeth descoper? c?, atunci când moartea înseamn? uitare, via?a este neimportant?. Hamlet în?elege c? atunci când nu î?i este fric? de moarte, via?a cu toate responsabilit??ile ei jenante poate fi suportat?.” (Rosalie L. Colie, Paradoxia Epidemica, 2015 (1966): 240). Am selectat acest paragraf nu pentru paradoxul însu?i, ci pentru ceea ce descoper? Macbeth: valoarea individului este asigurat?, în fond, de memoria cultural?, de ceea ce omul social face universal din dorin?ele sale individuale. Prejudec??ile moderne, augmentate de impresia c? patrimoniul cel mai zorn?itor ?i str?lucirea cea mai frumoas? a artefactelor unor culturi arheologice este momentul triumfal, de fapt, sunt respinse de “umilin?a” unui fragment de vas cu o mic? zgârietur?, sau de un altul me?terit “gre?it” de olarul din neolitic, de o greutate anost? ce se lega la un rudimentar r?zboi de ?esut, ori de o statuet? feminin? c?reia autorul i-a uitat s?-i traseze o linie pentru a închide perfect un romb. Îmi pare c? aceste mici am?nunte sunt mult mai importante, mult mai sugestive pentru a ar?ta via?a uman?, fa?? de exclusivitatea înf??is?rii unor opere (de exemplu, vase întregite, ornamentate f?r? erori) puse în scen? dup? un ritual conceptual al completitudinii estetice ?i culturale.

Propria marc? individual? a trecut în registrul social. Acest individualism va insufla epocii un spirit – suma dorin?elor sale satisf?cute – ?i va reordona valoric memoria cultural?. Dar egoismul grupurilor auto-selectate valoric – pe clase sociale, pe stiluri culturale, pe “genul” lor – nu poate satisface dorin?a individului de a accede la memoria grupului, la spiritul ce nu urmeaz? docil timpului. Hamlet descoper? valoarea nu în lupta pentru a atinge pozi?ia ce-l pune în fa?a secolului, ci în intimitatea cu lucrurile aparent lipsite de valoare, o “resemnare” cu adev?rat valoroas?. Aceast? viziune îl apropie de viitor, unde întâlne?te gândurile lui Kierkegaard, la condi?ia celui care î?i creeaz? libertatea cultural? ?i modalit??ile de a înfrunta posibilitatea de a fi resorbit de corpul protector al genera?iei. Cele mai mari vise (?i, e drept, traume) se nasc din neîmplinirea lor în vis.

“Orice ar înv??a o genera?ie de la cealalt?, umanitatea autentic? nu poate fi transmis? de la un neam la altul. În aceast? privin?? fiecare genera?ie începe într-o manier? originar? primitiv, nu i se impune o cerin?? diferit? de cea a precedentei genera?ii ?i nici nu ajunge mai departe cu excep?ia cazului în care precedenta ?i-a tr?dat misiunea ?i s-a am?git. Aceast? umanitate autentic? este pasiunea prin care o genera?ie o în?elege cu des?vîr?ire pe cealalt?, în?elegîndu-se simultan pe sine. Nici o genera?ie nu a înv??at de la alta s? iubeasc?, nici o genera?ie nu a început decît cu începutul, nici o genera?ie viitoare nu are o sarcin? mai mic? decît precedenta, iar dac?, spre deosebire de genera?ia precedent?, cineva ar vrea s? nu se opreasc? la iubire, ci s? mearg? mai departe, aceasta nu e decît o flec?real? zadarnic? ?i patologic?.” (Søren Kierkegaard, Fric? ?i cutremur, 2005:190-191)
Subliminalul. Amenin?area ?i memoria cultural?
Spre deosebire de suporterul care închide ochii în momentele considerate cele mai intense pentru personajul urm?rit – semn al imersiei sale corporal-psihologice, suporterul care se dezl?n?uie cu semnalizarea agitat? a perspectivei celor mai bune solu?ii asupra favoritului, de la distan?a fizic? sau textual? specific? a ceea ce îl face suporter sau lector, dovede?te, s-ar putea crede, controlul de sine ar?tat prin acuitatea observa?iilor. Acesta din urm? ar fi un admirator ve?nic cârtitor, cu a?tept?ri greu de satisf?cut.
Subiectul pune în mi?care observatorul? Cum sunt percepute amenin??rile? Ce rol au în cadrul patrimoniului amenin??rile invocate de speciali?ti ?i institu?ii asupra con?tiin?ei personale? Este legitim? invocarea continu? a amenin??rilor pentru a ob?ine coeziunea social? ?i con?tiin?a fa?? de necesitatea de a salva patrimoniului? Cum este perturbat incon?tientul? Voi încerca s? r?spund la aceste întreb?ri prin câteva reflec?ii asupra memoriei culturale ?i a subliminalului, în accep?iunea modern? a acestui concept.
Din perspectiva mi?c?rii, este mai indicat s? spunem c? tocmai suporterul profund vigilent este cel al c?rui corp este controlat de personajul favorit: cu cât acesta este perceput c? se afl? într-un u?or defazaj de viziune asupra ac?iunii ce urmeaz? a fi f?cut?, cu atât mai mult va reu?i s? controleze gesturile suporterului. Îmi pare c? aceast? situa?ie invocat? aici este asem?n?toare principiului muta?iei centrului de percep?ie. Într-o situa?ie foarte încordat? dat? de dificultatea traseului, un biciclist va sim?i drumul în contact direct cu corpul s?u, aten?ia tactil? mutându-se de pe atingerea bicicletei pe drum. Studiile sistematice în laboratoare sau experimentele artistice dovedesc cum, de pild?, într-un spa?iu neiluminat, subiectul percepe bastonul ca un obiect exterior, dar când îl ?ine foarte strâns, senza?ia de percepere se mut? la contactul bastonului cu obiectele din respectivul spa?iu. Un ?ofer concentrat la drum poate fi observat cum, la o oarecare bruscare a ma?inii, î?i modfic? reac?ia ca ?i cum lovitura ar fi avut loc asupra sa în mod direct, sau un biciclist simte loviturile accidentale asupra bicicletei ca fiind asupra corpului s?u atunci când este foarte concentrat la drum -o potec? îngust?, situat? în pant?, înconjurat? de p?dure. În cazul suporterului, percep?ia se va muta în câmpul ocupat de personajul favorit, dar subiectul va avea “în plus” propria percep?ie a celor mai bune solu?ii; acest “în plus” este dat de “defazajul” observ?rii celor mai bune perspective de ac?iune.
În teoriile despre memoria cultural? ne confrunt?m cu puterea de seduc?ie a unor con?inuturi culturale, în sensul ce-l face pe al doilea suporter dificil de mul?umit. În lipsa unor date empirice suplimentare voi l?sa deschis? aceast? problem? a seduc?iei memoriei culturale prin mutarea centrului con?tiin?ei ?i a aten?iei incon?tientului; m? refer aici la efectul produs asupra acelor purt?tori ai memoriei culturale care se identific? integral, chiar dac? pentru o clip?, cu ceea ce consider? valoare cultural?, astfel încât ei devin total absorbi?i de ceea ce, în fapt, era un text, discurs exterior… În aceast? situa?ie nu este nimic nou fa?? de ceea ce fizicienii teoriei cuantice descopereau despre eroarea percep?iei umane sau psihologii arat? despre greutatea cu care distingem între subiect ?i obiect. Cu privire la comportamentul psihologic al percep?iei atât de obi?nuit cu separarea spa?iului ?i a timpului ?i a în?elegerii cauzalit??ii pe baza acestei percep?ii, redau un fragment dintr-o conferin?? din anii ’30, în care Niels Bohr sugera, tot pe baza binecunoscutului experiment cu bastonul în camera întunecat?, c? nu ar fi un abuz de interpretare s? fie admis? teza conform c?reia: “îns??i natura conceptelor de spa?iu ?i timp le face s? dobândeasc? un în?eles numai datorit? posibilit??ii de a neglija interac?iunea cu instrumentele de m?sur?” (Niels Bohr, Teoria atomic?, 2013: 124).

Afirmarea ?i confirmarea fizicii cuantice dovedea c? fenomenul ?i instrumentul de observare nu puteau fi separate. În cazul prezentat pentru a desemna o anumit? particularitate a memoriei culturale, ar putea fi mai bine în?elese o serie de fenomene precum identificarea total? – fanatism cultural – cu anumite valori sau transformarea memoriei culturale în ideologie ?i, implicit, a patrimoniului, care dac? s-ar schimba prin interpretare sau uitare ar presupune perceperea ca moarte absolut? a purt?torilor s?i.
Nu ?tim prea clar, ce “chip” preia cultura ?i patrimoniul în incon?tientul personal ?i colectiv ?i, pe baza acestei imersiuni în respectiv prelu?ri a câmpului cultural, în ce mod afectarea mediului influen?eaz? stabilitatea persoanei sau a grupurilor etnice (inclusiv raportarea la lume ?i cosmos), dedicate pân? la nivelurile cele mai profunde ale incon?tientului cu exprimarea lor vizibil?, cultural?. Aceea?i situa?ie reg?sim în ata?amentul total fa?? de anumite concepte, care devin, astfel, totuna cu persoana ce le poart?. În aceste cazuri culturale, eul particip? total la un univers cultural absolutizat de conceptele utilizate. Nu putem oculta modul în care se produc conceptele memoriei culturale prin folosirea unor concepte ce ne asigur? lini?tea imediat?, expulzând ca mi?c?ri caraghioase de umbre necunoscutul sau hazardul.

Încorporarea în secol
A avea un corp înseamn? ?i a lupta s? te eliberezi de el, fie c? reu?ita este posibil? doar pentru intervale foarte scurte, pentru a sim?i libertatea de a fi altceva, de a te vedea ca fiind un altul. Paul Ricoeur opera distinc?ia între eul narator ?i eul personal: cel care poveste?te via?a sa nu se re-spune, repet?, ci se re-creeaz? printr-un eu fic?ional. Soi-même comme un autre devine o expresie aproape magic? pentru în?elegerea procesului de formare a m?rcilor memoriei culturale. Aceea?i mi?care reg?sim ?i în cazul genezei trecutului: doar prin revenirea asupra sa, trecutul poate fi constituit. Reg?sim aici teza central? care mobilizeaz? analiza lui Jan Assmann despre memoria cultural?. În func?ie de capacitatea narativ? ?i referen?ial? a acestui eu povestitor este realizat? identitatea cultural?. Actul de a gîndi nu înseamn? a gîndi numai ca un eu, ci a în?elege cum gînde?te ?i cel?lalt în raport cu acest eu: a gîndi înseamn? a lupta s? nu te la?i s? fii singurul determinant al procesului gîndirii tale. Identitatea aceasta, în scenariul unde se confirm?, orbe?te.
A fi în totalitate expresia cultural? a unui secol, pe cât apare a fi de dinamic ?i confortabil social, pe atât este de carceral: ca într-o dispozi?ie analizat? specific de Cioran, acest tip cultural nu poate c?dea din lume, prin ruine, oricât ar înainta spre frontierele sale. Totul ar fi lumea aceasta ?i nimic în plus, nici m?car nimicul. Dar, afectat de aceast? totalitate propozi?ional?, de monopol lingvistic ?i, în ultim? instan??, de control asupra naturii, este secolul însu?i; în fa?a sa – ?i loc nu mai este- nu se poate a?eza nimic. Acestei structuri informa?ionale infla?ioniste orice i se opune, de fapt, i se adaug? ca informa?ie. Dimpotriv?, dac? este tratat ca un câmp informa?ional, îi sunt dezv?luite legile evolutive care-l explic? ?i-l tempereaz? într-un nou nivel de cunoa?tere, nici superior, nici inferior celor care-l preced?.

Cel care locuie?te cel mai bine cultural este ?i cel care închide cerul cu compasul celor mai cuprinz?toare concepte. Complexitatea neliniar? se na?te abia când este abandonat acest comportament cultural de totalizare a lumii. De aici se observ? ambivalen?a celor care modeleaz? prin valoarea lor lumea: gândirea lor nu poate fi sistematizat? într-o singur? direc?ie, monopolizat? de o singur? perspectiv? major?. Ironic, cineva ar putea sus?ine apari?ia complexit??ii nu când spui sau da sau nu, ci pe amândou? cu jum?tate de glas.
Memoria cultural? supravie?uie?te ?i se descurc? mai bine împrumutând din ambele acest tip de atitudine fa?? de cea excesiv monovaloric?. Secolul, ca expresie dat? pentru o genera?ie, este limita în jurul c?reia martorii unui eveniment supravie?uiesc. Secolul c?ruia nu-i supravie?uiesc alte secole a extras din frica de moarte un mecanism de dezvoltare a dorin?elor – prezint? istoria precum un holocaust incomprehensibil ?i incapabil s? se opreasc? din scris atunci când nimic nu mai poate ad?uga prin scris mor?ii.
Imaginea cu care Karl Löwith încheia prefa?a la prima edi?ie a studiilor despre istoria spiritului era conturat? de solidaritatea cu întrebarea adresat? de Renan, îns? proprie ?i altor gânditori precum Tolstoi, Burckhardt, Nietzsche ?i, cu certitudine, multor altora: “din ce vor tr?i cei de dup? noi?” (redau în extenso: “Cine ar putea nega faptul c? via?a noastr? e ?i ast?zi determinat? întru totul de acest secol ?i tocmai de aceea putem în?elege întrebarea lui Renan – care este ?i a lui Burckhardt, Nietzsche ?i Tolstoi-: “de quoi vivra-t-on après nous?” Karl Löwith, De la Hegel la Nietzsche, 2013: 7). Voi face o substitu?ie ?i întrebarea devine: din ce universal se vor povesti cei de dup? noi? Posibilitatea de a (se) povesti pare a împlini via?a, care se prezint?, în cazul absent?rii povestirii, nediferen?iat?, în consecin?? lipsit? de entropie. Povestirea nu salveaz? lumea ?i nici nu poate s? formuleze crezul vreunui imitator postmodern al prin?ului Mî?kin; ea face un lucru mai subtil, ce nu apar?ine de tendin?a eroic? a erosului mobilizat de frumuse?e – exist? o frumuse?e ce damneaz? omul la producerea celor mai terifiante cruzimi umane – readuce un sistem temporal, micro sau macrotemporal într-un univers relativist.

Cred c? oroarea fa?? de gol sau de nedeterminism este, de fapt, oroarea presim?it? în posibilitatea de a înceta acest sistem de vorbire s? mai produc? povestirea ?i, astfel, este preferat? închiderea în paradigma lini?titoare a carna?iei conceptuale a secolului; inorogul axiologic, care nu mai face mi?c?ri nea?teptate, este închis într-o mla?tin? de cuvinte. Func?ia memoriei culturale se pierde într-un cântec pe care nimeni nu-l mai în?elege dar îl ?optesc obsesiv. Cum s-a n?scut acest sentiment de a fi scris un canon? Oroarea de vid apare acut? atunci când canonul este în criz?. Înc? de la Platon sunt cunoscute înv???mintele legate de efectul stilurilor muzicale asupra moravurilor cet??ii. Mijloc mnemotehnic, dar f?r? a se reduce la acesta, muzica se reg?se?te printre primele arte unde este resim?it? oroarea de vid. De unde provine senza?ia textual? a epuiz?rii istoriei, a cineticii sale evolutive? Este con?tiin?a acut? a valorii cea care canonizeaz? secolul: lumea este centrat? de acest canon, care va deveni mitic ?i va deschide linia de desp?r?ire sau, în termenii lui Assmann, va activa “func?ia orientativ?” pentru a desp?r?i timpul. În domeniul literar, Harold Bloom a suprins acest efect de inversare a polarit??ii culturale, când prezentul pare c? “devine” fondatorul literar al trecutului.

În sociologia lui Halbwachs, memoria colectiv? este m?surat? de un calendar mnemotehnic, prin care trecerea timpului este ameliorat? prin ini?ierea unor topologii imuabile. În timp ce lumea se schimba, accentua Halwachs prezentând cazul societ??ii cre?tine, memoria unui grup încearc? s? se asigure de permanen?a unor evenimente sau fapte din trecut (Maurice Halbwachs, Memoria colectiv?, 2007: 232). Teza lui Halbwachs arat? c? “locurile particip? la stabilitatea lucrurilor materiale”, tez? prezent?, într-o anume m?sur?, în teoretiz?rile lui Pierre Nora despre locurile memoriei – lieux de memoire. Orice mi?care care se repet? periodic, dar mai ales la intervale u?or observabile ?i memorabile, poate fi transformat? într-un fidel ceas; memoriei unui grup îi va fi u?or s? r?spund? unei repetabilit??i, a?a cum în muzic? spa?iul sonor este mijlocit de a?teptarea de a fi repetat? o not? deja memorat? sau de un grup de sunete deja memorat. Faptul c? plou? din nou nu este o simpl? constatare fenomenologic?, ci asigur? c?, în multitudinea de mi?c?ri ale naturii, este posibil ca un anume proces s? se repete, ?i aceasta asigur? stabilitate, aspect central al memoriei comunicative. În fapt, are loc un proces elaborat de “reducere a timpului la un spa?iu calitativ”; aceast? expresie folosit? de Gilberd Durand sintetizeaz? ?i r?d?cinile lingvistice ale conceptelor legate de timp elaborare în diferite timpuri de diferite societ??i (Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, 1998: 286-287 ?i urm?toarele).

Periodicitatea anotimpurilor, bazat? pe cifra patru în zonele temperate ?i pe o rota?ie complet? a P?mântului în jurul Soarelui nu constituie un calendar fiabil pentru cei care depind de o m?surare mai precis? a acestei ciclicit??i. Din acest motiv fazele lunii sunt un bun reper, iar suplimentar timpului naturii îi sunt asociate semne care “prevestesc” stabilirea unuia din cele patru anotimpuri sau indic? momentul în care se afl?. Aceste semne sunt constitutive memoriei ?i fac din ea un calendar organic, capabil nu s? înving? haosul, impredictibilitatea mi?c?rilor naturii, ci s? le transforme în resurse simbolice. Patrimoniul nu învinge timpul, ci îl distribuie în ceasuri diferite, unor con?tiin?e diferite. Nu exist? un timp ideal, unic al patrimoniului, o stare stabil?, ci o neliniaritate fa?? de care apropierea se face din periodiz?ri ?i cicluri diferite de timp a memoriei culturale sau comunicative.

Omul nu se poveste?te doar pe sine ca ?i cum ar fi un altul, ci poveste?te ?i natura – aceasta este geneza narativ? a alterit??ii sale spa?io-temporale, a habitatului atât de frac?ionat la marginile sale, asemenea unui fenotip ce exprim? propria posibilitate de mi?care. Pentru activitatea ce depinde de prezen?a luminii solare, aten?ia asociat? este mult mai dezvoltat? pentru a semnala finele varia?ii perceptibile (la ceea ce este numit “ziua cre?te/scade”, perceptorul adaug? semna particulare pentru a rafina aceast? observa?ie), iar memoria va fi mai elaborat? în acest sens: vor fi create semne memoriale mai ample – zilele cu “nop?i lungi”- cu restric?ii severe de mobilitate etc. Secolul, în lumina celor men?ionate, apare ca un construct mnemotehnic u?or de manevrat prin care timpul cronologic este ordonat ?i dominat; memoria cultural? este mobilizat? de secol în sensul c? acesta este investit cu o autonomie ?i memorie proprie prin care este diferen?iat de alte timpuri ?i pe care pare a le supraveghea cu privirea.

Controlul ?tiin?ific. Militarism institu?ional
“În adev?r, acolo unde este un testament, trebuie neap?rat s? aib? loc moartea celui ce l-a f?cut. Pentru c? un testament nu cap?t? putere decât dup? moarte. Nu are nici o putere cât? vreme tr?ie?te cel ce l-a f?cut.”
Evrei 9, 16-17
Distan?a temporal? din care sunt extrase ?i raritatea transform? vestigiile culturilor preistorice în obiecte a c?ror valoare o excede pe cea ?tiin?ific? sau general cultural?. Ele cap?t? o aur?, chiar într-o cultur? laic?, pe baza c?reia voci grave ?i autoritare mânuiesc un capital lingvistic savant, plin de interdic?ii ?i jalonat de tabuuri textuale: în jurul acestor obiecte este formulat un ritual cultural, între?inut formal de to?i cei care sunt mijlocitorii între public ?i sursa ?tiin?ific? pe baza c?reia aceste artefacte ajung s? joace acest rol.

Practicile arheologice de instituire ?i prezentare a obiectelor culturilor preistorice cu valoare patrimonial? sunt u?or observabile socioarheologiei. Interven?ia grupurilor de savan?i este important? nu doar prin rezultatele ce le funizeaz? unei pie?e specifice, ci ?i celei de popularizare.

Nu ne referim aici la atitudinea fireasc?, a?a cum pretind prescrip?iile de conservare, manevrare ?i expunerea public?, ci la un set de atitudini ce formeaz? un ritual prin care, deopotriv?, este legitimat? valoarea “sacr?” a obiectelor, statutul special al celor ce le manipuleaz?, fizic sau textual ?i restric?iile adresate celor ce devin, astfel, “externi”. Practica opus?, de popularizare prin senza?ional ?i abreviere specific? ?tirilor, are acela?i efect, dar din sens opus: trivializarea con?inutului ?i trecerea sa în rândul aspectelor cotidiene.

Dar nu este atât de important?, pentru scopul urm?rit aici, constituirea unor ritualuri de venerare sau banalizare – care oricând pot c?dea în desuetudine – cât derivarea unui militarism lingvistic. Prin acest militarism lingvistic desemnez un corp de reguli instituite la nivel discursiv prin care are loc prezentarea obiectului cultural; datorit? acestor formule invariabile, specifice ariei conceptuale din câmpul cercet?rii ?i poten?ate de ritualurile nescrise asociate, utilizate de fiecare dat?, are loc separararea publicului de obiectul c?ruia i se adreseaz? ?i este ratat momentul intr?rii în memoria cultural?, împ?rt??it? de grupuri divergente. Uneori, chiar ?i pentru speciali?tii din domenii adiacente, accesul la aceste vitrific?ri conceptuale este anevoios.

Bunurile culturale transformate în idoli culturali sunt condamnate la solitudine memorial?. Ele marcheaz? o pietate oarb?, o fals? trecere în memorie: obiect al vener?rii muzeale sau al programelor culturale din mass-media din care acestea î?i extrag puterea discursiv?. Spre deosebire de acest comportament social de imunizare la trecerea timpului ?i la perceperea devaloriz?rii vie?ii, adorarea sfin?ilor, în adev?rata tradi?ie cre?tin?, se refer? direct la pre?uirea amintirii ?i reconfirm?rii a ceea ce reprezint? via?a ?i prive?te patrimoniul spiritual al omului. Dar modurile abuzive prin care a fost eliminat de c?tre discursul ?tiin?ific pozitiv au condus la viziunea despre un comportament golit, în mare m?sur?, de înc?rc?tura autentic? – cea spiritual?. Corpul sfin?ilor este, mai întâi, o trimitere direct? la invizibil ?i în acela?i timp, la nepredestinare ?i adev?ratul sens al vie?ii. Valoarea lor este dat? nu doar de exemplaritatea – singularitatea vie?ii -, unicitate ce poate fi reg?sit? în multe culturi, ci de m?rturia iubirii în Dumnezeu, atât prin mi?care cât ?i prin cuvinte. Pietatea este o bucurie sincer?, dar proiectat? cultural într-o form? de simpl? rigoare de perpetuare a unui comportamentalism, mortific? rela?ia cu trecutul. Acela?i efect îl are ?i ritualul etichetelor culturale sub a c?ror putere se dezvolt? masca ?i un elaborat ritual fa?? de autorit??ile (de?i nu exist? o autoritate în sine, ci în rela?ie cu altceva) culturii.

Cu cât procesul form?rii memoriei culturale este mai îndep?rtat de tendin?a de transformare a artefactelor în obiecte culturale pre?ioase asemenea pietrelor rare, cu atât mai pu?in este falsificat domeniul cultural. Muzeul apare ca instrument ?i mediu de vitrificare, iar dincolo de str?lucirea vitrinelor, cordoanele de separare –interzicere a atingerii exponatelor – devin cordoane ale uit?rii.
În numeroase cazuri, siturile arheologice ale culturii Cucuteni sunt situate pe câmpuri unde este practicat? agricultura. Aceast? activitate antropic? revars? vestigiile trecutului, le aduce la zi, dar abia când are loc transferul de cuno?tin?e, aceste vestigii devin ca atare ?i poart? o semnifica?ie. În numeroase situri ale culturii Cucuteni se poate observa impactul distructiv al agriculturii, îns? f?r? a în?elege sistemul de leg?turi ce ordoneaz? într-o hart? complex? activit??ile antropice actuale ?i tehnicile ?i instrumentele achizi?ionate de ?tiin??, aceast? situa?ie se prezint? militaristic. Proprietarii respectivelor p?mânturi “nu v?d” vestigiile, cei ce le administreaz? amenin?? cu valoarea lor intangibil?, iar rezultatul este o pierdere reciproc?: nici colec?ii particulare, nici dialoguri ale institu?iilor cu comunit??ile, ci vestigii care se degradeaz? la lumina zilei pe zeci de câmpuri agricole.

Militarismul lingvistic este consecin?a trat?rii unei limite temporale ale istoriei ca o modalitate complet? a cunoa?terii. Culturile neolitice ?i eneolitice au pus, la nivel formal, o limit? a relevan?ei axiologice ale culturii profund “umane”, pentru a o pune la ad?post de “tenebrele” unei primordialit??i umane f?r? un început clar delimitabil ?tiin?ific. Lucrurile apar în aceast? tendin?? estetizant? asupra evolu?iei a fi mai demne de adus în discu?ie dac? exist? un subiect uman deja echipat cu toate mijloacele de a fi un bun interlocutor ?i, în acela?i timp, un eficient voluntar al experien?ei ?tiin?ifice: descoperitor ?i practicant al agriculturii, venerator de idoli, domesticitor de animale ?i produc?tor de unelte. Acestea sunt elemente semnificative pentru a pune o limit? comunicativ? dincolo de care relevan?a este mai mult de domeniul strict gratuit al cunoa?terii unor oameni de ?tiin??care, astfel, sunt trecu?i în plan secund.
Adeseori, prietenul savantului sau al artistului era ?i obiect de cercetare: proximitatea este transformat? în nelimitat? disec?ie cultural?. În compara?ie cu artefactele provenite din paleolitic, culturile neolitice par mai “umane”, mai aproape de paradigmele prezente de evaluare a ceea ce este uman fa?? de ceea ce este emergent. Cu aceast? valorizare axiologic?, memoria cultural? pune o nou? limit? ?i instaureaz? un canon, iar efectul acestuia este eliminarea timpului ce-l precede. Canonul întemeiaz? viitorul, centralizând privirea în orice moment, ceea ce este esen?ial memoriei culturale. Implica?iile emo?ionale fac din memoria cultural? un fundament de operare asupra a ceea ce con?tiin?a percepe ca trecerea dramatic? a timpului iar incon?tientul asimileaz? datele preluate de la câmpul cultural. Termenul de “mito-motricitate a amintirii”, utilizat de Assmann, este sugestiv pentru a descrie aceast? stare de lucruri unde mitul, în func?ie de semnifica?ia ce-i este atribuit? cap?t? o “for??” determinant? ce pune în mi?care, cu o anumit? caracteristic?, “trecutul viu” (Jan Assmann, Memoria cultural?, 2013: 79).

Militarismul lingvistic este o ramur? evolutiv? înrudit? cu purismul ?i fanatismul ?tiin?ific. Limbajul este p?r?sit ca suport al logicii, argumentelor sau discursurilor, formându-se, în principal, dou? tabere din care izvor?sc nenum?rate variante, o parte ce caut? o convergen??, iar o alt? parte ce cade spre extremisme ?tiin?ifice. Din perspectiv? sociologic?, textele diferitelor variante de evolu?ionism sau crea?ionism depun m?rturie despre existen?a unei violen?e cu greu st?pânite sau mascate de cuvinte atent formate ?i promovate nu ca scut, ci ca expresie a realului. Ma?inile discursive sunt acum grafurile mari date de diferite institu?ii, organiza?ii etc. Diverse curente evolu?ioniste împing violen?a discursului dincolo de tolerabil, pân? la o accep?iune totalitarist? asupra lumii, conform c?reia argumentele ?i dovezile produse ?tiin?ific trebuie s? elimine definitiv ?i radical orice oponent discursiv.
Constat?m c? acest fanatism ?tiin?ific, a?a cum este prezent ?i un fanatism religios, este expresia luptei ce aduce daune întregii bio-diversit??i culturale. Prin bio-cultur?, sau biodiversitate cultural? în?eleg manifestarea tuturor membrilor umani ?i acelor cu care ace?tia intr? în contact sau i-au pus în rela?ie de dependen??. Biocultura nu se refer? la produsele omului, considerate absolut autonome de mediul din aceast? galaxie. Falsitatea fanatismelor ?tiin?ifice ?i religioase este dat? de impactul lor distructiv. Pentru c? urm?resc s? impun? un singur text, ca ?i cum acesta certific? dreptul natural la via?? a celui ce ader? la el (sociologic, acesta se m?soar? prin grupuri de prietenie, incluziune sau marginalizare, status sau prestigiu etc), ei nu dinamizeaz? cultura, ci o fragmenteaz? în unit??i incapabile de comunicare ?i de dragoste uman?, pentru persoane reale, nu abstrac?ii lingvistice. Militarismul discursiv va reac?iona, oferind un panou plin de mimetism, reac?ionism, afec?iuni culturale.
O idee impus? for?at, subversiv sau prin reclam?, repeti?ie obsesiv? (f?r? posibilitate de refugiu din fa?a acestor stimuli noi) într-o comunitate pentru a o elibera de anumite credin?e, considerate improprii, aduce cu sine o regresie a celui grup, pân? la îmboln?virea ireversibil? a acestuia.

Comunit??ile rurale, de care apar?in teritorial multe situri cucuteniene, sunt afectate de aceste subversiuni ideatice: obsesia alinierii la standarde dictate de ideologiile locale, nu de inegalitate, ci de pretinsa egalitate a competi?iei, dezavuarea credin?ei în Dumnnezeu, singura care l-a f?cut universal pe ??ran, nu etnicitatea ce l-a confruntat cu obsesiile identitare. Ceea ce aduce acest r?zboi al cuvintelor arat? dezolare, oamenii se baricadeaz? în jargoane, trimit un bogat arsenal lexical, mecanismul exploziilor mecanice este înlocuit de cel al cuvintelor, textelor, c?r?ilor, imaginilor sau a ansamblurilor mai mari date de curente din mass media, arte, ?tiin?e.
În societ??ile totalitariste, programul de uniformizare a memoriei culturale prime?te un r?spuns de nesupunere chiar la nivel lingvistic, prin inventarea umorului stilizat cultural (în Gândirea captiv?, Czes?aw Mi?osz men?ioneaz? o serie de metode inventate pentru supravie?uirea discursiv?, dincolo de cenzura totalitarist? a cuvintelor). Comportamentul imprevizibil – care scap? de controlul totalitar – este pus în circula?ie în paralel cu a?a numita limb? de lemn. Jocurile sociale sunt primul loc de imprevizibilitate: bancurile, glumele, divertismentul, teatrul sau literatura reglate de stat sunt supuse unei rafin?ri de limbaj ?i imagina?ii care, prin ingeniozitate, “spun” anapoda fa?? de ceea ce exprim?. Aceasta a constituit ?i criza cenzorilor culturali din perioadele totalitariste: ei nu mai puteau s? men?in? o certitudine practic? asupra sensului cuvintelor sau a asocia?iilor de cuvinte. Listele de termeni care descriau via?a cotidian? nu puteau fi folosite ca atare s? spun? realul, dar ordonate în asocieri lingvistice inedite evitau respingerea în urma efectu?rii controlului. Mesajul, în aparen?? inofensiv, adic? determinist, era purt?tor de semnifica?ii ascunse, dar decriptabile de public ?i, astfel, devenea imprevizibil. Cultura oficial? avea concuren?i redutabili; celor abili s? codifice mesaje ?i s? produc? jocuri lingvistice din conota?ia cuvintelor, limbajul le oferea posibilitatea s? î?i men?in? un anumit grad de libertate de gândire. Aceasta reactie la cenzur? este asem?n?toare celei la presiunea militarismului lingvistic.

Sub termenul de militarism lingvistic identific ?i o alt? ramur?, cea a purit??ii na?ionalismului arheologic, din care, din motive socioarheologice, am re?inut doar atributele lexicale ale acestei mi?c?ri. Conform acestei mi?c?ri ale purit??ii arheologice, culturile preistorice neolitice sunt direct legate cu începuturile mai mult sau mai pu?in legendare ale na?iunii moderne. Nu de pu?ine ori, prezentarea neoliticului este o selec?ie de frumos, de “rafinament neolitic”, toate acele însu?iri care plac privirii moderne deoarece diferen?iaz? (pân? aproape de a sugera c? o cultur? arheologic? este una etnonologic?) ?i impune limit? între uman ?i o oarecare treapt? de evolu?ie, adic? non-uman.

?i sub raport legislativ, este men?inut militarismul lingvistic. Comunismul românesc a aplicat sistematic descurajarea colec?iilor private, nu de pu?ine ori, cu abuzuri grosolane. În privin?a legisla?iei, voi prezenta în oglid? trei articole de lege, din legea 63/1974 ?i ordonan?a 43/2000. În paragrafele citate este descurajat? ac?iunea pentru colec?iile private, mai mult înt?re?te un comportament anti-cultural fa?? de patrimoniu, teama, nesiguran?a ?i suspiciunile fa?? de ce cum ar trebui s? ac?ioneze ?i cu cine s? vorbeasc?. M?rturiile culese personal de la oamenii din satele unde se afla situri arheologice cunoscute, merg de la o f??i?? declara?ie a nepriceperii fa?? de ce ar fi un obiect patrimonial de tip arheologic – semn al fricii fa?? de repercusiunile ce ar putea urma, acestea fiind urme vii ale puterii dictaturii comuniste -, pân? la omeneasca afirma?ie despre neputin?ele existen?ei omului simplu în fa?a cerin?elor ?tiin?ifice ale arheologiei ?i patrimoniului. Aceast? situa?ie arat? amplitudinea ritualului poli?ienesc ce înso?e?te o eventual? declarare a descoperirilor arheologice întâmpl?toare (de?i pe multe situri arheologie este practicat? în mod curent agricultura, astfel încât în aceste locuri nu pot fi numite descoperiri întâmpl?toare, dar în fa?a militarismului pot fi numite cum dicteaz? acesta). Iat? cele trei paragrafe:
Ordonan?a 43/2000
Art. 4
(1) Bunurile de patrimoniu arheologic sunt parte integrant? a patrimoniului cultural na?ional ?i pot fi clasate ?i protejate drept bunuri de patrimoniu cultural na?ional mobil, drept situri arheologice sau ca monumente istorice, conform legii.

(4) Descoperirile arheologice întâmpl?toare se anun??, în termen de cel mult 72 de ore, primarului unit??ii administrativ-teritoriale de c?tre persoana descoperitoare, proprietarul ori titularul dreptului de administrare a terenului în cauz?.
Art. 10
Bunurile mobile rezultate în urma descoperirilor arheologice întâmpl?toare vor fi predate de c?tre descoperitor, în termen de maximum 72 de ore, serviciilor publice deconcentrate ale Ministerului Culturii ?i Cultelor.

Legea 63/1974 (abrogat? prin Decretul 90/1990)
Art. 20
(….)
Bunurile arheologice descoperite în cursul cercet?rilor se înscriu imediat în inventare speciale ?i se predau spre p?strare unit??ilor de stat stabilite cu ocazia autoriz?rii cercet?rii.

Persoanele fizice care fac întîmpl?tor descoperiri arheologice sînt obligate s? le declare sau, în cazul bunurilor mobile, s? le depun? în termen de 24 de ore de la descoperire la comitetul executiv al consiliului popular al localit??ii pe raza c?reia s-a f?cut descoperirea, care le va preda oficiului pentru patrimoniul cultural na?ional.

În cazul descoperirii de bunuri din metale pre?ioase sau care au în componenta metale pre?ioase ?i pietre pre?ioase, persoanele fizice sînt obligate s? le declare ?i s? le predea, cu respectarea prevederilor legale privind regimul mijloacelor de plat? str?ine, metalelor pre?ioase ?i pietrelor pre?ioase.

Patrimoniul a preluat o form? legislativ?. Seturi de legi ?i grupuri compacte de recomand?ri furnizate de institu?iile specializate au buna inten?ie de a proteja patrimoniul. Dar instituirea acestor practici discursive ca limbaje oficiale transform? patrimoniul într-o re?ea de legi ?i dispozi?ii care cresc distan?a dintre con?tiin?a patrimonial? ?i patrimoniu. În fond, patrimoniul nu este dat de o lege, ci de con?tiin?a existen?ei sale. Memoria cultural? este direc?ionat? de legi ?i recomand?ri ?i pierde capacitatea de a dispune de propriul patrimoniu cultural. Memoria cultural? este împuternicit? de lege împotriva sa.

Acest proces este o glorificare atât a ra?iunii cât ?i a eficien?ei birocratice de a produce codurile de legi, recomand?ri ?i amendamente care devin propriul limbaj. Platon a impus dualismul materie-form? ca explica?ie a nerealiz?rii perfec?iunii binelui. Privit? din perspectiva materiei, lumea era un plan e?uat, condamnat de la început s? nu poat? cuprinde perfec?iunea ideilor. Din perspectiva formei, lumea este un loc al impregn?rii universalului, al tendin?ei spre perfec?iune, al aspira?iei c?tre absolut. Aceasta asigura mi?carea pe scen? a figurii dramatice, r?zvr?tite fa?? de cursul lumii ?i, ulterior, a figurii tragice, ce admite ?i transform? aceast? neadecvare într-o atitudine de via?? de sine st?t?toare. Spre deosebire de viziunea lui Platon asupra formelor, unde acestea erau asimilate cu imobilul, formele legislative sunt constant perfectibile ?i imit? universalul, îns? prin dictare c?tre un public receptor, ceea ce ar fi fost respins de cel ce iube?te în?elepciunea.
Acest? perfectibilitate este cinetica ideologiilor. Nu trebuie asem?nat? cu cre?terea organic? a plantelor sau cu dispunerea straturilor geologice. Aici întâlnim depuneri sau cre?teri stratigrafice a codific?rii legislative. Un cire? cu vârsta de 90 de ani are un trunchi b?trân înconjurat de cre?terea “tân?r?” din anul în curs, iar vârfurile ramurilor sunt cre?teri recente, înc? nelemnificate. Putem afirma c? vedem atât “b?trâne?ea” cât ?i “tinere?ea” în unul ?i acela?i cire? b?trân. Depunerile naturale nu fosilizeaz? mi?carea, o poate doar surprinde într-un moment. Timpul nu este fosilizat în straturile geologice, ci o imagine a sa.

Procesul perfectibilit??ii formei legislative a patrimoniului echivaleaz? cu transferarea într-o practica social? curent?, într-o memorie de lucru unde distinc?ia între ghid, c?l?uz? ?i obiect ?terge treptat diferen?ele cunoa?terii publicului. “Mersul” patrimoniului este accelerat ?i scos din circuitul firesc al memoriei culturale pentru a fi echipat cu întreaga armur? legislativ?. Dar memoria cultural? nu opereaz? cu concepte f?r? a le putea contrapune o oarecare experien?? ?i, îndeosebi, con?tiin??. Corpul speciali?tilor ?i al exper?ilor devine un corp ritual, de apel constant la limba moralizant? prin care este realizat oficiul patrimoniului în fa?a publicului. Aceasta nu este o solu?ie pentru o dezvoltare durabil? a memoriei culturale.
Excedentul de legi protective produce contrariul celei mai bune ?i inocente inten?ii deoarece elimin? persoana ?i impune caracterul formal al limbajului. A? numi procesul luxa?ie lingvistic?: leg?tura fireasc? între memorie ?i patrimoniu este for?at? de greutatea corpului legislativ care define?te ?i reglementeaz? practicile patrimoniului. Ruptura fa?? de memoria cultural? impune legiuitorului sarcina de a codifica patrimoniul ?i de a-l retrimite, în aceasta form? înf??urat? legislativ publicului creat prin ?i din aceast? rela?ie.

Accentul exagerat pe ?tiin?ificitate, pe context arheologic (ca ?i cum acesta ar putea fi rigid delimitat, ca un obiect geometric regulat), pe profesioni?ti si pe speciali?ti pare a descinde direct dintr-o atitudine iluminist? radical?. Ra?iunea arheologului este pus? în prim plan prin organizarea ?tiin?ific? a metodelor folosite ?i a propriei discipline. Rezultatele cercet?rilor, în lumina acestei atitudini, sunt garantate de corpul obiectiv al mijloacelor ?tiin?ifice folosite.
Cercet?torul amator este echivalat cu ineficien?a. Epurarea elitist?, în spiritul ?tiin?ificit??ii istorice, f?r? a înlesni cooptarea amatorilor pasiona?i, are efecte ?i asupra publicului. Acesta este ?inut la curent cu expozi?ii atent selec?ionate ?i etichetate. Muzeele prezint? expozi?ii permanente de bunuri ce apar?in de culturi preistorice sub forma exponatelor protejate de vitrine. Trecutul preistoric este pus la ad?post sub un glob de sticl?. Dar nu acesta este scopul protec?iei patrimoniului. Tipul acesta de protec?ie este unul nespecific ?i nu trebuie deprins ca ?i cum ar fi definitiv. Amenin??rile nu înceteaz? cu acest tip de prezervare. Dreptul de a atinge obiectele nu este câ?tigat numai de cercet?torul calificat pentru aceasta.
Activit??ile desf??urate pentru con?tientizarea valorii patrimoniului se încheie într-un decor discursiv. Cuvintele, gesturile, entuziasmul oratorilor sau imaginile ?i exponatele nu pot constitui, pe termen lung, singurele forme prin care preistoria este men?inut? aten?iei prezentului. Programele educative, foarte recomandate, î?i limiteaz? eficacitatea atunci când se rezum? la un oarecare capital cultural – cultura general?, înt?rirea tendin?ei c?tre un comportament –responsabilitatea fa?? de trecut sau trezirea sentimentelor de mândrie local? – expunerea importan?ei siturilor ce se afl? în imediata vecin?tate a comunit??ii.
Niciodat? nu este îndeajuns scris, îns? f?r? a fi ideologie sau o atitudine p?tima??, despre patrimoniul creat de ?tiin?e ?i supraordonat de puterea politic?. Socioarheologic, patrimoniile na?ionale poart? mai mult decât amprenta puterii politice: ierarhizate ?i distribuite pe paliere de valoare, legate la mecanismele func?iilor de mi?care ale puterii, ele sunt delimitate de exterior printr-o aur? ?i sunt expuse, astfel, unor categorii sociale, numite generic public. Inten?ia mea a fost s? ar?t c?, nu de pu?ine ori, discursul public care face trimitere la individ poart? cu sine demagogia ?i chiar repulsia fa?? de individul real (cel cu chip, nu statistic), fa?? de omul care nu are însemnele puterii ?i prin aceasta nu este luat în serios mai mult de element pentru care puterea î?i autolegitimeaz? ac?iunea. Pentru a nu exhiba o auto-investire ?i o autoperpetuare, puterea mimeaz? reciprocitatea fa?? de ceea ce este putere, individul, dar în acela?i timp o încalc?, astfel devenind cu adev?rat putere ?i nicidecum rela?ie cu cel?lat, care r?mâne omul.

Tocmai ceea ce este mai pre?ios, pentru c? nu poate fi calculat în echivalente culturale, omul, individul, dispare în mecanismele puterii ?i a constituirii patrimoniului, la un anumit nivel, cel pu?in. Ceea ce deplâng este apropierea de extinc?ia individului ?i na?terea triumf?toare a unor comunit??i guvernate de completitudine cultural?, completitudine care nu las? loc incertitudinii, ezit?rii, gre?elilor individuale, iubirii, caracteristici f?r? de care omul nu poate fi universal. Aceste caracteristici modeleaz? individului calitatea de creator imprevizibil, netransferabil limbajului statistic ?i previziunilor deterministe, atât de dragi celor mai comode medii ?tiin?ifice ?i culturale.
Întors?tura care are loc provine din r?sturnarea rela?iei simetrice cu cel?lalt. Dac? pân? la modernitate a prelevat dreptul celui mai apt s? conduc?, drept pe care Aristotel îl ra?ionalizeaz?, modernitatea cunoa?te r?sturnarea cre?tin? la ortodoxa universalitate, care nu poate fi conceput? f?r? iubirea între oameni. Sfâr?itul modernit??ii, dac? se poate prefigura, este sfâr?itul c?ut?rii universalit??ii iubirii. Pentru credincio?i, în centrul cre?tinismulul este o iubire dinamic?, altruist?; dubla natur? a lui Iisus este o rela?ie, pe care fiecare o vede dup? propria capacitate, comunitatea apostolilor este o rela?ie, toate au ca fundament rela?ia de iubire dintre Tat?l, Fiul ?i Sfântul Duh. Aceast? etic? a iubirii cre?tine nu-l exclude pe str?in, ci stabile?te o rela?ie altruist? cu el. Dar cine nu s-a ru?inat s? vorbeasc? despre iubirea fa?? de cel ce nu prea pare s? fie seam?n? A?a cum ar?ta Todorov în Cucerirea Americii, iubirea de aproape a trecut repede în iubirea de putere ?i aur a?a cum, nu de pu?ine ori, a trecut ?i în alte locuri în inima altor oameni. Ar fi fost o ru?ine în ochii cuceritorilor s? fraternizeze cu diferen?a celuilalt, îns?, peste secole, patrimoniul eliberat de astfel de atitudini, a trecut în mo?tenirea comun? universal?…
“Ru?inea” de a mai vorbi despre aceste lucruri (nu pentru c? sunt inactuale, ci pentru c? au renun?at la ele chiar ?i mul?i din cei ce ?i-au luat dreptul de a le ap?ra) ?i a le analiza ca atare este repede eliminat? de conceptele de etnie, clas?, personalitate, op?iune religioas?, pozi?ie social? (ca ?i cum ar fi pozi?ie universal?), memorie na?ional?, cultural na?ionalism, categorii ale diferen?ei m?runte ?i luptei.

Comunit??ile completitudinii simbolice. Valoarea vie?ii
Preistoria, când devine prea serioas? fa?? de propria func?ie social?, are înf??i?area unui dic?ionar tehnic, în care fiecare nou? intrare, meritul unui cercet?tor sau al unui grup, este o cucerire ?tiin?ific?. Dar atunci când cultura nu este un sistem de afirmare egoist? a excep?ionalismului umanit??ii originare în cadrul naturii, preistoria este împins? la periferia limbii, al?turi de celelalte ?tiin?e creatoare de jargoane ?i neologisme. În arborele milenar al cunoa?terii, ea ocup? suprafa?a celui mai viu strat, iar prospe?imea sevei cunoa?terii urc? în toate ramurile. Abia acum, f?r? exacerbarea întâiet??ii culturii umane, via?a nu mai este o categorie specializat? a cunoa?terii, ci deschide drumul spre timpii ce premerg societ??ile umane. Dar ce ar fi aceast? sev? proasp?t? ce irig? toate ramurile dac? nu ar putea desprinde din arbore o privire care s?-l înconjoare ?i s? vad? toate cele ce s-au uscat ?i au c?zut? Ce poate fi completitudinea, iluzia c? totul este privit, c? ?i o singur? zi este, în felul ei particular, complet?? Ce raport deschide cu timpul?
Patrimoniul cultural este expresia unor valori moderne dar, în acela?i timp, p?streaz? în sine neîncetata incompletitudine a timpului, care nu s-a încheiat nici cu ?i în cele mai înfloritoare culturi. Este patrimoniul valoare universal? care, subliminal, urm?re?te neîncetat o introspec?ie asupra vie?ii? Dimpotriv?, o valoare de pia?? dat? de frecven?ele utiliz?rii trecutului, descris? în norul de cuvinte, constituie o alt? valorizare a patrimoniului. În el sunt c?utate valori pierdute, justific?ri pentru prezent, astfel încât teme legate de egalitarism, feminism (asociat p?cii ?i stabilit??ii) sunt împrumutate de arheologi în acord cu preferin?ele culturale ?i, nu de pu?ine ori, probate prin diverse nara?iuni ?i citate ?tiin?ifice cu fragmentele materiale (statuete, unelte de vân?toare, de lupt? ?i unelte pentru deztelenirea p?mântului, prelucrarea hranei, vase ceramice sau imagini picturale).
Instrumentalizarea preistoriei este un mecanism cultural de expulzare a timpului, resim?it cronic, aduc?tor de moarte. Astfel, patrimoniul nu este conceptualizat întotdeauna sincer. Fascineaz? ?i, asimilat necritic prin entuziasm, deschide por?ile contextualismului ideologic. O neolitizare a modernit??ii este iluzia propriei paradigme a completitudinii; asupra trecutului neolitic sunt proiectate idealuri moderne, nostalgii care confirm? ?inuturile magice ale fericirii pentru a le prelua în contextul tehnologiilor moderne ?i a comunic?rii de mas?. Angoasa actual? este diminuat? de acest rezervor axiologic al patrimoniului. Idei novatoare ?i teze elaborate cu privire la “Marea Zei??” a popula?iilor neoliticului devin, într-un con?inut modern f?r? a ?ine seama de re?inerile ?i tezele explicite ale autorilor, spa?ii de evadare din context, de identificare spiritual? cu epoci transformate în universalitate a subiectului particular. Este poate privirea care se întoarce spre sine ca exerci?iu de jubila?ie, un amestec de fascina?ie ?i repulsie pe care con?tiin?a ?i incon?tientul modernn le ob?in din reprezentarea de sine ca alterit??i ale propiilor forme din care se face observa?ia exteriorului: con?tiin?a care se prive?te pe sine ?i se separ?, ru?inat? ?i extaziat? simultan de ceea ce (se) vede, iar incon?tientul nu se mai raporteaz? la forma sa dinamic?, neamputat? de tabuurile culturale, ci se retrage, spasmodic, într-un corp “perceput” alogen, construit cultural.
Fascina?ia fa?? de culturile neolitice, oferite ca modele artistice pentru m?iestria decorului ceramicii, a suprafe?elor netede peste care spiritul a?eza propria valoare artistic? (?i str?lucitoare în lumina muzeului) nu este o apari?ie ingenu? în istoria modern?, ci este legat? de tendin?ele actuale de valorizare a timpilor istorici. Michel Maffesoli descria “preten?ia optimist? de totalitate” (2003: 14) a institu?iilor numite cu termenii stat, lume, eu. Postmodernitatea este expus? de autor ca sinergie, ca loc al întâlnirii arhaicului ?i modernului. Un loc, pentru antropologii conservatori, al instabilit??ii (non-loc) îns?, în acela?i timp, un loc, în imaginar, în care culturile disp?rute î?i pot continua via?a însufle?ite de actorii moderni. “Reîntoarcerea vitalismului reprezint? în acela?i timp ?i reîntoarcerea arhetipului. Este într-adev?r ?ocant s? observ?m cum, la acest sfâr?it de secol, pierderea ata?amentului fa?? de opinii, convingeri ?i alte construc?ii abstracte se al?turr? relu?rii “arhaismelor” pe care modernitatea crezuse c? le-a dep??it” (Michel Maffesoli, Clipa etern?. Reîntoarcerea tragicului în societ??ile postmoderne, 2003: 117).

Tabelarea perioadelor preistorice constituie triumful modernit??ii asupra haosului preistoriei; a?a cum gândirea modern? s-a considerat superioar? gândirii s?lbatice, inventarele de bunuri culturale, abuziv alocate unor a?a-zise industrii litice, se manifest? asemenea bilan?urilor din tranzac?iile agen?ilor economici. Cunoa?terea modern? pare s? reduc? preistoria la un calcul interesat asupra cre?terii economiei conceptelor ce descriu complet lumea, acest cuvânt fiind asimilat cu totalitatea. Avem predispozi?ia s? select?m mereu, s? cre?m micro-sisteme de ordine; acestea devin uneltele noastre ce cresc posibilit??ile de a ne mi?ca liber, dar în acela?i timp ele pot s? fie confundate cu scopul propriei mi?c?ri ?i s? înrobeasc?. Memoria modernilor este externalizat? speciali?tilor ?i a?a-numitei “excelen?e ?tiin?ifice”. Solitudinea cultural? se na?te pe o potec? ?erpuit? pe o paji?te: acolo unde atlasul botanic din mintea “s?lbaticului” este înlocuit de registrul omului de ?tiin??. Dar chiar acolo unde nu se mai simte prezen?a s?lbaticului, omul de ?tiin?? pasionat îi preia locul în imaginarul colectiv. Acesta pare a fi ?i destinul arheologului: doar pasiunea îl salveaz? de la moartea termic? a valorilor ?i îl pozi?ioneaz? excentric fa?? de completitudinea cultural? a epocii, cu tot riscul acestei singularit??i spirituale.

Pentru moderni, familiaritatea va fi preferat? acolo unde cunoa?terea este în largul ei: într-un mediu al textelor imersive ordonate în reviste, ziare, c?r?i, fluxul al circuitelor rutiere ?i pietonale, în leg?turile dintre semne ?i simboluri realizate de mass-media.

Ne cunoa?tem din ce convenim c? nu ne în?elegem. Segment?rile culturale moderne, fiecare cu un aparat discursiv de fondare, sunt asem?n?toare etniilor, fiecare identificat? vestimentar, cromatic sau prin credin?e. A?a cum fiecare etnie î?i manifest? propria autonomie, curentele filosofice î?i revendic? un statut etnic, ramificat valoric dup? scriptele interpret?rii textelor mo?tenite. Aceast? diversitate cultural? aduce solitudinea; etnia nu se mul?ume?te cu universalitatea sa particular?, ci dore?te s? fie unica pe constela?ia culturii. Ca ?i cartea, cultura este în?eleas? ca atributul fundamental al omului. Neapartenen?a la o cultur? este ea îns??i resim?it? ca o cultur? ce înt?re?te premisele repulsive ale celei dintâi. Eusocialitatea se r?zbun?.

Instituirea informa?iei ca noua ?i completa metod? de cunoa?tere, transform? perspectiva asupra vie?ii în orizont de imersiune. Libertatea, în epoca informa?iei, este în?eleas? prin capacitatea utilizatorului de a selecta dintre cele mai semnificative op?iuni culturale? Dar care sunt instan?ele care produc etichete semnificative? Gradul de libertate a unui organism cre?te propor?ional cu externalizarea ac?iunilor proprii pentru a ob?ine, iar acest grad de libertate se m?soar? prin u?urin?a mi?c?rii de la un comportament sau altul. Persoana manifest? tendin?a s? urmeze tiparul incon?tientului pentru a ob?ine mi?carea continu?, neîntrerupt? de obstacole considerate nerelevante ?i inopinate: î?i externalizeaz? alegerile ce trebuie s? le fac?, în mod uzual, unor dispozitive de alegere desemnate prin încredere sau supunere ce deriv? din eusocialitate.
Ne putem întreba dac? în domeniul culturii acest tipar de externalizare a fost deja ini?iat. Patrimoniul, mult? vreme confundat cu statul ?i institu?iile acestuia, cunoa?te tendin?e deosebite. Tendin?a nu este o apreciere a stabilit??ii, ci arat? instabilitatea sistemelor sociale. Tendin?ele, nu bazinele culturale -locurile unde habitus devine natur? (a?adar, greu de schimbat în timp scurt)- sunt cele asupra c?rora se manifest? nu doar ideologia, ci ?i cultura.

A?a cum o carte nu mai este considerat? un monument, ci un nod valoric într-un cluster de grafuri valorice de tip carte, nici patrimoniul nu ?i-a p?strat autoritatea discursiv? închis? într-un cod de legi care s?-l pun? la ad?post de instabilitatea neliniar? a culturii. Pozi?ia cititorului în produc?ia literar? are multe note comune cu problematizarea publicului în domeniul patrimoniului. Ca instan?e vii, lectorii ?i acest colectiv singular numit public, influen?eaz? memoria cultural?: provoac? anumite instabilit??i discursive. Timpurile de început ale criticii literare ca ?i cele ale cercet?rilor arheologice au fost imediat urmate de sobrietatea regulariz?rilor institu?ionale: critica literar? trece din cafenele, reviste, din cultura oral? în manuale. Entuziasmul, tezele ?i organizarea ?antierului arheologic ?i colec?iilor particulare de “vestigii” trec în corpul unor institu?ii ?tiin?ifice ce sistematizeaz? ?i ini?iaz? noi departamente, noi reguli, noi rafturi culturale pentru expunerea trecutului.

În teoriile literare triada autor-text-cititor (de fapt, patrulater – recunoscându-se importan?a traduc?torului) are la baz? primatul istoric al autorului. Mult? vreme considerat autoritatea discursiv? ?i produc?toare exclusiv? de text, autorul este situat relativist prin apari?ia institu?iei lectorului. Dar aceast? perspectiv? a teoriilor literare, cum apare la Wolfgang Iser, Barthes, Gerard Genette se dovede?te epuizabil? discursiv: cititorul eliberat de povara indiscutabil? a periferiei recept?rii textului se va confrunta cu co?maruri ?i mai mari, specifice pân? atunci autorului. Eliberarea a adus o ?i mai mare sclavie ?i nicidecum o libertate a?a cum a fost ideal proiectat?. Dar acestea trebuie mereu în?elese sub un raport al temporalului, al unei scurte secven?e dintr-o mi?care care pare a fi absent? deoarece este analizat? la o scar? mai mic?.

În cazul patrimoniului, observa?ia ne înf??i?eaz? paralelisme asem?n?toare. Curatorialitatea institu?iilor statului prin care este produs ?i men?inut patrimoniul nu este pus? în oglind? de capacitatea institu?iilor private, dar mai ales a colec?iilor personale, strict individuale sau familiale de a prelua ?i, în cele mai multe cazuri, a salva bunuri patrimoniale – m? refer la cele arheologice, specifice culturilor neolitice. Muzeul familial de la Târpe?ti, “Popa” este o singularitate, cercet?rile de teren nu mi-au relevat alte muzee familiale care s? fie într-o m?sur? apreciabil? depozitare ale unui patrimoniu constituit din artefacte ce apar?in de cultura Cucuteni. Acest muzeu p?streaz? ?i o m?rturie de memorie local?, artistul popular Neculai Popa a participat, al?turi de al?i localnici, la s?p?turile de pe ?antierul arheologic. Între muzeu ?i situl arheologic “Râpa lui Bodai”, situat la câteva sute de metri, în spatele bisericii noi, este creat? o leg?tur? memorial?. Cu privire la istoria dramatic? a colec?iilor rurale, începând cu a doua jum?tate a secolului al XX-lea, citez in extenso din studiul remarcabil scris de Ioan Opri?:
“De sorginte sovietic?, prin comuni?tii primului val, din 1945 începând, personalit??i remarcabile ?i istorii speciale au fost criticate, puse sub semnul „luptei de clas?” ?i desconsiderate, dac? nu chiar ostracizate. Multe din colec?iile ?i muzeele s?te?ti s-au confruntat cu ostilitatea propagandei comuniste. Chiar patrimoniul strâns în vederea reflect?rii istoriei locale, a personalit??ilor care au slujit-o, natura acestuia, în mare m?sur? religioas?, a suferit în fa?a unor atitudini critice sau chiar demolatoare. Cei care au adunat acel patrimoniu – înv???tori ?i preo?i, notari ?i func?ionari s?te?ti – , de regul? oameni lumina?i, s-au v?zut trecu?i în rândul chiaburilor ?i burghezilor, iar cei mai mul?i au primit calificativul de du?mani de clas?” (Ioan Opri?, “Muzeele s?te?ti din spa?iul românesc, o dimensiune cultural? complex?”, în vol. Ghid de bune practici… 2012: 17-18).

Numeroase colec?ii ?colare unde au fost adunate ?i artefacte neolitice au “disp?rut”, s-au “pierdut” sau nu se cunoa?te un inventar la zi. Sporadic, am reu?it s? aflu despre foste colec?ii ?colare cu artefacte specifice culturii Cucuteni la Vân?tori (Ia?i) ?i Hârtoape de?i, în foarte multe sate, materialele ceramice neolitice descoperite de elevi sau s?teni erau, ini?ial transformate în mici colec?ii ?colare. Un studiu dedicat exclusiv acestor colec?ii ?colare ne-ar putea ar?ta situa?ia real? a unui însemnat num?r de artefacte neolitice.

Observa?ia sociologic? arat? leg?turile ritualizate ale patrimoniului cu institu?iile statului: în practica expozi?iilor care au ca obiect cultura Cucuteni nu lipsesc reprezentan?ii autorit??ilor statului; din perspectiv? sociologic? aceast? structur? folosit? constant pentru producerea evenimentelor ne indic? absen?a autonomiei individuale sau familiale.
Antropocentrismul ?i ritualismul institu?ional au o mi?care ideatic? spre esen?ialism. Completitudinea conceptual?, iluzia c? aceasta este singura lume posibil? perfectibil? la infinit, conduce c?tre o inevitabil? moarte termic? a valorilor: o entropie cultural? în care valorile plutesc în nemi?care, indistincte pentru actul alegerii. Este o strâns? leg?tur? între lege ?i ?tiin??. În articolul 1, aliniatul (5) din Ordonan?a 43/2000 este precizat: “Toate etapele cercet?rii arheologice, constând în inventariere, diagnostic, s?p?tur?, supraveghere ?i interven?ii asupra materialului arheologic, vor fi întreprinse folosindu-se toate acele metode, tehnici ?i practici specifice, considerate necesare pentru a ob?ine maximum de informa?ii referitoare la patrimoniul arheologic din zona cercetat?.” (Ordonan?a 43/2000)
Realismul ?tiin?ific arheologic este direct pus sub protec?ia ?i prescrip?ia legii astfel încât va putea fi ob?inut cel mai mare profit simbolic, f?r? a se men?iona nici un fel de situa?ii excep?ionale. Chiar atunci când sunt integrate legislativ prevederile Conven?iei de la La Valetta cu privire la conservarea intact?, pentru viitor, a cel pu?in unei p?r?i a sitului – “archaeological reserves”, acestea înt?resc procedura de a pune deoparte obiecte ?tiin?ifice, ale unei instan?e discursive.
În industria cultural? externalizarea sarcinilor une?te actorii în câmpuri discursive grupate în jurul unor pie?e lingvistice (pia?a lingvistic? reprezint? pentru Bourdieu locul unde discursurile, puse în competi?ie de capitalul lingvistic al participan?ilor, cap?t? o valoare din raporturile ce se stabilesc între ele (Pierre Bourdieu, Limbaj ?i putere simbolic?, 2012: 88). Publicul legitimeaz? cu atât mai mult institu?iile, cu cât le folose?te conceptele, opiniile, punctele de vedere, dar pân? acolo unde nu le este înc?lcat? libertatea de a respinge f?r? a primi blam. Aceste tendin?e formeaz? spa?ii de libertate ?i sunt valorificate de industriile culturale. La nivelul lexicului nu avem un cuvânt autonom care s? desemneze publicul direct interesat de patrimoniu. Acest public investe?te valoric patrimoniul prin acceptarea termenilor propu?i de cercet?tori ?i institu?ii dar ?i ca form? de externalizare a acestei sarcini de cunoa?tere.
Sarcinile ce privesc cunoa?terea patrimoniului organizat? ?tiin?ific, sunt cele pe care publicul le-a externalizat: dar când este înc?lcat? încrederea, externalizarea devine un instrument de dominare. Cunoa?terea semnifica?iilor bunurilor patrimoniului apar?ine unei minorit??i discursive ?i transform? publicul în consumator pasiv, lipsit de mijloace conceptuale sau practice de a produce propriul discurs verosimil. A fi de acord asupra unei divergen?e nu schimb? convingerea proprie, dar a accepta perspectiva în care ambii convin asupra neîn?elegerii presupune cre?terea gradului de cunoa?tere.
Gândirea diferen?ial? istoric?, cu termeni temporali ?i spa?iali care au ca etalon omul, pune la baza istoriei umane cele mai mici unit??i de m?sur? prin care este ob?inut? observa?ia calitativ?. Cerin?ele istoriei sunt simple, dar în acela?i timp foarte greu de atins în cadrul unor m?rturii care nu pot fi extrase din texte. Cu toate acestea, textul scris nu este întotdeauna cea mai bun? m?rturie; poate c?, într-o anumit? m?sur?, timpul este descoperit de art? accidental prin gestul-solu?ie a unor recipiente care nu doar s? înghit? cerealele, ci ?i s? le apere de roz?toare, iar pentru aceasta a construit un suport înalt cu suprafe?e cât mai dificil de urcat. Din aceast? rela?ie accident – gest-solu?ie se na?te timpul valorificat în memorie ?i transmis noilor veni?i în lume. Preistoria pare a fi f?r? oameni, f?r? gesturi cu durate de manifestare umane; în vastul teritoriu al culturilor arheologice omul este aproape neobservabil. Desigur, uneltele, ceramica analizat? de speciali?ti ne introduc în microtimpurile gesturilor umane. Micile zgârieturi accidentale de pe suprafa?a unui vas ceramic pot ar?ta plictiseala, neglijen?a, graba ca tot atâtea st?ri ce au înso?it opera?iile artistice la realizarea respectivul recipient ceramic. Simetria nu este specific? fiin?ei culturale; de?i este preferat? cultural, a fost mai întâi preferat? de formele vii. Un test simplu ne poate ar?ta cum, lipsi?i de mijloace tehnice de m?surare, o persoan? este capabil? s? împart? segmente drepte, de diverse lungimi, cât mai aproape de mijloc. Dar cu cât cresc aceste segmente f?r? a fi observate în acela?i plan de privire, scade capacitatea instinctiv? de a înjum?t??i obiectul. Tocmai modalit??ile particulare de abatere de la simetrie ne dezv?luie tipul de instabilitate ce p?trunde u?or, din interior, cultura unei comunit??i.

Dac? dintre toate speciile de dinozauri, m?car una ar fi reu?it s? elaboreze un oarecare limbaj scris, oare nu cumva cele ce ar fi scris le-ar fi dat asigur?ri de temeinicia completitudinii cunoa?terii timpului lor? Limbajul lor ar fi fost repede centrat pe problemele vie?ii lor, acele lucruri despre care puteau vorbi la infinit, ba chiar ?i a face trimiteri accidentale la moarte. Dar era o moarte a individului, nu a totalit??ii speciei, a eusocialit??ii sale. Îndeletnicirea lor cu simbolurile le-ar fi asigurat certitudinea completitudinii discursive.

Produsele min?ii sunt legate de grup ?i de memorie, iar eusocialitatea ar avea toate argumentele pentru a sublinia c? fiecare individ este un nou început cultural, mo?tenitor al uria?ei biblioteci umane ?i, în lipsa împ?rt??irii acestor cuno?tin?e, nu ar descoperi calitatea uman?. Adeseori, impactul discursului este preferat celui citit în silogisme, ecua?ii matematice, ra?ionamente scrise prin care este indicat un risc. Numerele convertite în expresii lingvistice au cel mai mare impact emo?ional; abia atunci este dezv?luit? semnifica?ia ecua?iei asupra realului. ?ocul emo?ional este amplificat de ascultarea discursurilor, cântecul ce însote?te cuvintele sau de lecturarea vocal? a textelor. O voce carismatic?, exercitat? ca o muzic? din care a disp?rut orice urm? de munc? ?i structur? conceptual?, creeaz? un mediu sonor imersiv: ea seduce complet firea uman? ?i o preg?te?te pentru orice. Oralitatea se întoarce triumf?toare ?i amestec? limbile, producând un efect de totalitate asupra lumii. Totul pare a fi nu scris, ci spus, ?i las? impresia c? nu mai exist? un viitor, ci un proiect personal sau cultural asigurat de mediul social. Un mecanism lingvistic se desf??oar? triumfal ?i minimalizeaz? subiectul în deschiderea fa?? de gol, de ceea ce nu este.
Puterea de descriere cultural? a lumii ofer? ?i m?sura totaliz?rii sale. Alfred Hitchcock rafineaz? imaginile pân? la amplitudinea lor de univers de sine st?t?tor: imaginea cople?itoare din filmul The Birds provine de la obiecte vizibile, cunoscute – p?s?ri – animate de o mi?care haotic? prin care întreg timpul lumii este concentrat în mul?imea mi?c?rilor. Nu r?mâne nimic exterior. Discursul cel mai atr?g?tor nu las? nimic în exterior, nici m?car posibilitatea unui alt cuvânt sau a propriului cuvânt. Exist? o stare imersiv? total?, urm?rit? de discurs sau imagine dar ca ?i cum nu ar fi preocupate de acest lucru. În Rinocerii este descris, cu acela?i efect totalizant, spa?iul ?i timpul într-o unic? ?i cvasiabsolut? imesiune. Ionesco utilizeaz? efectul mi?c?rii aleatorii a rinocerilor pentru a ob?ine imaginea imersiv? a fascismului, în care au intrat categorii diferite de oameni, absorbi?i f?r? urm? a vechii culturi în aceast? nou? ideologie.
Am men?ionat aceste situa?ii pentru a descrie capacitatea imersiv? a conceptelor comunit??ilor bun?st?rii simbolice, strâns legate de identitatea memoriei culturale. În conceptul de na?ionalism sunt unite for?e psihologice care pot trezi adeziunea necondi?ionat?. Patrimoniul poate fi oricând, astfel, obiect al furiei ?i adora?iei ira?ionale manipulate de industriile culturale.

Comunitatea bun?st?rii simbolice nu este legat? de locuri ca atare, ci de transportabilitatea, traductibilitatea obiectelor lumii în bunuri lingvistice. Eusocialitatea uman? îl asigur? pe p?stor de dreptul uman de a transforma vizibilul unei paji?ti montane în poten?ial economic: o mic? turm? de oi va fi urcat? pe p??unea montan? ?i transfomat? în bunuri economice comercializate pe o pia?? aflat? în dep?rtare. Orice furtun? sau pr?d?tor s?lbatic sunt resim?ite ca o amenin?are asupra imersiunii sale în cultura uman?, ce-l asigur? de natura intrinsec? a ac?iunii sale p?store?ti.
Memoria cultural? utilizeaz?, de multe ori pân? la abuz, artefactele ca bunuri culturale, urmele culturilor umane sau vie?ii ca bunuri patrimoniale. Transformat? într-o re?ea topologic? de extragere a resurselor sale, natura este o imersiune ce imobilizeaz? beneficierii bunurilor.
Individului singular îi este reamintit? mereu grafia cultural?, re?etele în care î?i poate împlini spiritul, de?i, în aceea?i m?sur?, ?i-l poate pierde. Nu în?elegerea echilibrului stabil, ci a punctelor de instabilitate; asemenea unui atractor straniu din matematic?, aceste câmpuri de instabilitate aduc ?i cele mai nea?teptate efecte.

Karl Polanyi observa c? antropologia a furnizat o certitudine epistemic?: “natura neschimb?toare a omului ca fiin?? social?” (Karl Polanyi, Marea transformare. Originile politice ?i economice ale epocii noastre, 2013: 113). De acest invariant depinde ?i memoria cultural?. Cine nu s-a întrebat de ce oamenii nu ocup? P?mântul haotic, precum gr?uncioarele de polen suprafa?a de ap?? Poate s? existe un liant ce îi ?ine în mari aglomera?ii culturale, îns? sistemele neliniare ne arat? c? întreaga cultur? este modificat? plecând de la acele puncte instabile, situate în afara liantului: multe astfel de puncte nu vor perturba bazinul culturii, dar, în cele din urm?, un efect neînsemnat va deveni o furtun? ce va muta malurile culturii.
Frica de a admite golul ?i a-l asuma este schimbat? cu frica de a nu spune ceva – condamnarea adus? de pia?a textelor ?tiin?ifice. Constat?m c? bun?starea sau completitudinea simbolic? încurajeaz? eliminarea disconfortului de a ?ti ceva nerezolvat în propozi?iile con?inute iar discursul are efect lini?titor. În ?colile de filosofie din Grecia antic? caracterul sacru cu care era investit? muzica îi conferea statutul de intermediar? a vorbirii cu zeii. Proprietatea muzicii de a reapropia timpurile originare, cu adev?rat întemeietoare de lume, arat? ?i puterea sa taumaturgic?, de a face referire la cel diferit, mort sau la distan??. Orfeu învie trecutul, ceea ce este c?utat de discursul modern. Memoriile culturale cunosc acest procedeu ?i îl valorizeaz?. Atunci când iubirea nu este adev?rat?, ca la Orfeu, alteritatea nu poate fi înviat? prin nici o muzic?.
O cultur? a memoriei vectorizat? de opera?ii culturale specifice tehnicilor vizuale iluzioniste – t?iere, decupare, lipire, modelare, ad?ugare, suprapunere – î?i pierde autoritatea, controlul, uneori militarist, prin care a gestionat patrimoniul. Dar aceasta este o ironie, pentru c? pierderea este, totodat?, o neîn?elegere de sine. Ea umple, narcisistic, cu propriul sine tot ceea ce este ?i nu las? nici un gol, nimic str?in de ea, nu din rea-credin??, ci din neîn?elegere, atât vizual? cât ?i auditiv?.
Aceast? ironie înt?re?te incredibilitatea comunit??ii completitudinii bun?st?rii simbolice: neîn?elegea este suportul dialogului; Echo ?i Narcis cred c? î?i vorbesc unul altuia ?i fiecare ia codurile de limbaj ca atare. Cele dou? personaje mitice sunt exemplare pentru neîn?elegerea, ar?ta Lévi-Strauss într-un articol din anul 1994, care nu este luat? ca atare de protagoni?ti, ci “departe de a se acuza de incomprehensiune, î?i imagineaz? c? discut?: Echo crede c? vorbele lui Narcis îi sunt adresate ei, iar Narcis c? i se r?spunde” (Varia?iuni pe tema unui tablou de Poussin în Claude Lévi-Strauss, To?i suntem ni?te canibali, 2014: 196-197).

Narcisismele lingvistice î?i povestesc în ecouri secolul dup? regulile discursului narativ. Eul narativ crede c? r?spunde celui personal, astfel încât cele dou? instan?e se îndr?gostesc în dialogul ce îl poart? de propria lor frumuse?e lingvistic?. Incompletitudinea trece drept completitudine. Lumea este închis? în ecoul de iubire.
Morile telegrafice ale fra?ilor Chappe, dispuse pe promontorii de unde se putea stabili un contact vizual cu telescopul, figurau optic câteva pozi?ii (în total 98 de combina?ii- a?adar simboluri) ale unor bra?e balansate prin pârghii, pe baza c?rora se “transmitea” codul. Cu privire la capacitatea lor de a transmite mesaje, James Gleick nota: “atunci când rata de succes a fost m?surat? în anii 1840, s-a constatat c? numai dou? mesaje din trei ajungeau într-o zi pe timpul c?lduros al verii, iar pe timp de iarn?, rata sc?dea la unul din trei” (James Gleick, Informa?ia. O istorie, o teorie, o rev?rsare, 2012: 177). Cu toate acestea, puterea politic? a fost entuziasmat? ?i a investit sume generoase pentru a dezvolta infrastructura astfel încât Napoleon î?i putea informa imperiul prin acest spa?iu simbolic dat de cele 98 de semne.
O comunitate stabilizat? într-un sistem lingvistic complex prefer? completitudinea, îndr?gostit? de titanismul muncii sale. Dar ?i cea mai rafinat? limb?, privit? de pe o alt? instabilitate a în?l?imii culturale, se înf??i?eaz? ca sistemul napoleonian al celor 98 de semne prin care comunica frenetic imperiul. Culturile se schimb? din cele mai neliniare, fragile ?i instabile surse ale gândirii, iar cele ce nu au acest haos cultural nu cunosc frumuse?ea topologiei culturii ?i valoarea vie?ii de pe urmele c?rora este ridicat patrimoniul.

Epilog
Opunem, de obicei, zelul modern al conserv?rii trecutului ?i valoriz?rii patrimoniului incapacit??ii comunit??ilor etnologice de a accede la aceast? treapt? superioar? a st?pânirii asupra efectelor traumatice ale vecin?t??ilor grupurilor umane ?i ale trecerii timpului. Preferin?a modern? pentru aprecierea ?i elogiul monumentalit??ii, tendin?elor spre perfec?iune, progreselor tehnice sau noilor achizi?ii culturale, las? în umbr? procese la fel de importante pentru formarea patrimoniului precum imperfec?iunea, gre?eala, complexul corp-mân?-ochi-urechi în rela?ie primar? cu natura, experimentarea îndelungat? a virginalului naturii – a tuturor spa?iiilor unde omul nu se reg?sea pe sine sau urme ale propriei locuiri, ci alterit??i biologice. F?r? în?elegerea locurilor ce nu apar?in umanit??ii în sens strict vizibil, patrimoniul desf??oar? cu acribie patrimonial? procesul arhitectonic al construc?iei prin plasa conceptual? a artefactelor pentru a le asigura supravie?uirea pe arca mitic? f?urit? cu dib?cie tehnologic?.
Amenin??rile asupra patrimoniului nu se opresc la distrugerea fizic? a artefactelor, ci trimit direct c?tre fiecare suflet în parte de unde lipsa sa va fi resim?it? ca un gol interior, o pierdere personal?. Aceast? calitate extraordinar? a patrimoniului de a fi împ?rt??it intim de comunitatile umane, dincolo de excesele rigorilor ?tiin?elor ce-l administreaz?, arat? c? importan?a sa trece în domeniul spiritual, al libert??ii psihice ?i al celor mai rafinate valori, lipsite de calculul avantajului ?i pierderilor strict grupale, etnice sau economice.
Cu toate acestea, exist? ?i latura cotidian? a patrimoniului, cea înc?rcat? de zgomotul ?tiin?elor suverane acestuia, de excavarea p?mântului ?i expunerea artefactelor în lumina reflectoarelor, de disputele na?ionale ?i cele legate de prestigiul academic, de ideile cele mai rezonabile dar neatractive ?i cele mai curajoase dar ghidate de ideologiile contemporane demersurilor ?tiin?ifice. Aspectul sacru transpare în frumuse?ea, armonia sau poate idealurile arhetipale ale omului transpuse în artefacte. De?i bipolaritatea sacru-profan este confuz?, înc? domin? o viziune care împarte via?a uman? în aceste dou? registre, unde a intervenit ritualul, formalizarea ?i diviziunea social? a timpului pe seama c?reia s-au stabilit parametrii ceasurilor civiliza?iei, a unit??ilor de timp necesare execu?iei sarcinilor minime. Undeva, într-o parte, este retras? limba p?s?rilor, cea care ?ine amintirea unui sacru nedivizat cu profanul, pentru c? nu este undeva profan, altfel spus, profanul este t?râmul nefiin?ei. Limba p?s?rilor – loc unde începutul (fie al unei comunit??i, fie al unei ?tiin?e) se împarte la to?i, f?r? a sc?dea ?i nu este urmat de hiperspecializarea limbajului în cadrul unui grup restrâns, poate chiar desemna?i prin reprezentare democratic?.

Patrimoniul nu este asemenea unei s?mân?e încapsulate ce nu se deschide mul?i ani a?teptând momentul prielnic; aceasta este o s?mân?? ideal?, proiectat? pentru acest comportament. Ghinda de stejar “a?teapt?” s? vin? prim?vara, fiind adaptat? la aceast? condi?ionare de mediu. Dar oricând putem simula “prim?vara” ?i în câteva s?pt?mâni din ghinda c?zut? va r?s?ri în pepiniera culturii un tân?r fir de stejar.
Poate c? patrimoniul cel mai cople?itor pentru spirit, ?i din cauza c?ruia mul?imi de grupuri etnografice au fost stigmatizate pentru nepracticarea conserv?rii trecutului, nu este împovarat cu investirea unui ultim act, cel al unui supravie?uitor al tuturor celor vii dintr-o identitate cultural?; poate c?, într-un fel, o “identitate” cultural? spune onest, ?i cu atât mai spiritual ?i rafinat cultural, c? identitatea este una mai înalt?, nu ?ine de un unic vestmânt. Aceasta ne îndeamn? la o reevaluare a comunit??ilor “anistorice”, sau a celor cu continuitate a tradi?iilor orale, care nu p?streaz? timpul încapsulat în texte pentru a ie?i din el, când nimeni nu se a?teapt?, cei mai teribili demoni. Poate c? tocmai la nivelul credin?elor sau al miturilor patrimoniul î?i g?se?te justificarea nefiin??rii sale, nu din neputin?? tehnic? sau a dispozi?iei mentale pentru a conserva. Este ceva în?l??tor în curajul cu care se despart de lumea aceasta oamenii acestor comunit??i anistorice. Pentru o societate antropocentric? este un gest al primitivului, al simplit??ii care nu a trecut la complex; aceste prejudec??i culturale ne transpun în fa?a trecutului ca în fa?a unui sistem viu infantil, ce gângure?te primele cuvinte culturale, singurele demne de luat în seam? de venerabila maturitate a modernilor. Dar a?a cum apa, pentru a lua cel mai cunoscut exemplu de compus chimic, citat ?i de Collingwood în acest sens, sub dimensiunea sa minim? de molecul? nu mai este ap?, ci o leg?tur? chimic? între dou? gaze -doi atomi de hidrogen ?i unul de oxigen- este o iluzie s? proiect?m o simplitate cultural? originar?, p?strând analogiile furnizate de principiile unei ?tiin?e clasice. Primitivele culturale sunt idei dintr-un fond ideal de formalizare a în?elegerii lumii.

Credin?a constant? pe parcursul acestui excurs asupra amenin?arilor este cea în care omul, în individualitatea sa, cu stâng?ciile ?i spiritul liber, nu va fi înl?turat din acest proces al formaliz?rii unor codific?ri totalizante asupra patrimoniului. Aceasta ar fi cea mai mare amenin?are ce confirm? ?i iluziile con?tiin?ei moderne, obsesiva sa preocupare de conservare a patrimoniului nu poate fi decât expresia distrugerii operate sub legi asem?n?toare, pentru bun?starea societ??ii. Revendic?rile na?ionaliste ale neoliticului, umanizarea for?at? a popula?iilor neoliticului dup? analogiile extrase din istoria comparat? a religiilor sunt alte amenin??ri.
Dar niciodat? nu s-a ar?tat îndeajuns fascina?ia neoliticului din Orientul Apropiat, în special cu situl monument Çatalhöyük (patrimoniu UNESCO), cu influen?a sa cople?itoare (arheologul britanic James Mellaart a radicalizat ipoteza pân? acolo încât a considerat Çatalhöyük centrul spiritual neolitic al Anatoliei), a?a cum au fost Atena ?i Roma odinioar? in raport cu celelalte culturi ?i formatorii lor moderni. Printr-o parafraz?, toate drumurile neolitice duc la Orientul Apropiat. Nu este nimic fals în aceast? valoare acordat?, îns? din perspectiva adoptat? aici, cea socioarheologic?, sunt vizibile ravagiile, de ordin simbolic mai întâi, ale unei ierarhii atât de descurajante pentru patrimoniul ce se refer? la evolu?ia omului. O tiranie a frumosului, care î?i acord? dreptul, prin calitatea sa, la a fi unica valoare preferat?. Universal, dar unele patrimonii sunt mai universale decât altele, astfel încît aceast? practic? a unui elitism modern egocentric schimb? percep?ia asupra valorilor universale. Unele situri ?i, implicit, patrimonii, devin simple relicve periferice ale unui centru singular de dezvoltare ?i migrare (sau, oricum, un grup restrâns de astfel de centre, un club select neolitic). Preconcep?iile postmoderne pot damna culturi arheologice întregi, prin devalorizare simbolic? ?i prioritate preferen?ial? (chiar justificat? de datele materiale, de artefacte, de discurs).

Reg?sim o imagine sugestiv? asupra patrimoniului extras? din strategiile de putere adoptate în universul totalizant al r?zboiului peloponisiac, minunat descris Leo Strauss: “chiar dac? numai o parte dintre popoarele barbare au fost atinse de acest r?zboi, caracterul s?u universal r?mâne integru; e de ajuns c? a afectat câteva popoare barbare ?i pe to?i grecii. (…) în momentul izbucnirii lui (r?zboiului-n.n.) grecii. Adic? cet??ile conduc?toare din Grecia, se aflau pe culmea dezvolt?rii lor” (Leo Strauss, Cetatea ?i omul, 2000: 164-165). Este suficient sa participe marile culturi la razboiul ierarhiilor astfel incat lumea devine repede o competitudine discursiva, f?r? rest de opinie, de perspectiv?, de valorizare.

Vechiul discurs al celui puternic revine, iar în pozi?ia de conduc?tori ai Melos-ului, patrimoniile mici pot s? fac? diferen?ele neliniare, dar presate de elocin?a puterii vor capitula, adica vor începe un nou text al memoriei culturale.

La cap?tul acestui demers am impresia c? o fars? este jucat? de un demon modern sub numele “Marea Zei??”. Din moment ce i-a fost presim?it? prezen?a, aspira?iile modernilor, bine ascunse în incon?tient, au ie?it la suprafa?? pentru a revendica minunatul timp al p?cii neolitice. Compensat abundent cu tehnologia modern?, neoliticul a trecut in imaginar nu ca etap? a artei des?vâr?ite, ci s-a apropiat de prezent propunându-i lini?tea, policromia a?ez?rii, vorbirii nepolitizate, timpului casnic, a bucuriei nesfâr?ite a existen?ei simple. Totodat?, aceea?i Zei?? este o teribil? distribuitoare a mor?ii, grijilor, sterilit??ii astfel încât, prin mistica sa coincidentia opositorum s? sintetizeze în ea îns??i, absolut, via?a. M-am v?zut obligat pe parcusul acestei micro-analize despre amenin??rile asupra patrimoniului (restrâns la cel provenit de la o cultura arheologic?, Cucuteni-Tripolie) s? îmi revizuiesc treptat sau subit gândurile fascinate de acest epos al spiritului modern. Este o simpl? coinciden?? prezen?a simultan? a proiec?iilor ideale contemporane ?i r?spunsurile date de cercet?tori prin teoriile ce analizeaz? neoliticul de pe vechiul spa?iu al Eurasiei?
Alteritatea istoric? a trecut, în multiple locuri, drept propria rezolvare a con?tiin?ei vinovate moderne în care lupta, trofeul, scalpul cultural (victoria prin texte concludente asupra adversarului), viteza motorizat? ?i autoreplicarea de sine a eului soldat ?i maestru deopotriv? î?i (re)g?seau echilibrul în revenirea contrariului. Iar acestui contrariu trebuia doar s? i se spun? pe nume ?i astfel î?i c?p?ta deplin capacitatea de verbalizare ?i gestualizare a con?tiin?ei de sine: Marea Zei??. Sub tutela pa?nic? a acestei Zei?e, neoliticul confirm? din plin idealurile moderne, de întoarcere la lini?te, la o agricultur? neinvaziv?, în sfâr?it, la o cultur? ce nu las? niciun copil abandonat sau f?r? loc la hrana nesfâr?it? ce curge pentru to?i care caut? paradisul terestru.
Poate c? amenin?area cea mai înfrico??toare asupra patrimoniului nu este cea dat? de hybris-ul uman, de ideologii ?i fanatisme culturale, de false tipologii sau simfonia cultural? a teamei, ci de pierderea universalit??ii, a spa?iului-timp unde omul se reg?se?te pe sine mai prejos de idealul ce-l mi?c? spre sine. Ubicuitatea sinelui cultural d? na?tere la falsa ubicuitate a urmelor umane, astfel încât P?mântul întreg este un glob literar care ne (/se) poveste?te pân? la plictiseal? ?i sa?ietate despre om, închis în completitudinea semnelor. Patrimoniul cultural nu este exclusiv al omului ?i spa?iului unde acesta s-a împlinit, a c?l?torit, a e?uat, a murit ?i nici a timpului în care a vorbit ?i a scris; patrimoniul este un câmp cultural care nu are în centrul fiin?a uman?, ci spa?iile ?i orologiile care îi ofer? sens universal, al?turi de altele, într-un vast t?râm cosmic; aceasta ne arat? cât de mult spa?iu gol se afl? în câmpul cultural al patrimoniului.